apte maşini de poliţie. Deja începuse...
Ajunşi acasă, Misery fugi sus, ignorându-şi părinţii, care îi aşteptau
în camera de zi.
— Se simte bine? îl întrebă mama lui.
Peter râse amar la acea întrebare ridicolă — la faptul că, pentru
următoarele două luni, toate întrebările de acest fel aveau să fie absurde,
insensibile și nebuneşti.
— Da, mamă, răspunse el. Se simte minunat!
Andy
ALERGAU DE COLO-COLO CA NIŞTE COCOŞI CU BOAȘELE
tăiate. Profesori. Administratori. Oficiali. Un furnicar de adulţi agitaţi,
atât de obişnuiţi cu ţinutul tuturor lucrurilor sub control, încât nici măcar
nu-şi dădeau seama că zilele de control apuseseră. Prin comparaţie cu ei,
elevii păreau extrem de relaxaţi. Andy se gândi că acest lucru se datora
faptului că puştanii erau mereu băgaţi în rahaturi asupra cărora n-aveau
niciun control. Şi totuşi, el, personal, nu se simţea prea relaxat; după un
weekend lung în care se drogase şi evitase orice gând, avea acum de-a
face cu mama tuturor dezamăgirilor. Întrebare: cum poţi privi sfârşitul
lumii în ochi şi să n-o iei razna? Răspuns: nu poţi. Singurul lucru logic pe
care-l poţi face e să cauţi suficiente diversiuni pentru a suprima groaza.
Andy scrută încăperea în căutarea Elizei — prinţesa lui din castel. De
obicei, adunările erau foarte aglomeraţe, însă astăzi nu exista un şir de
elevi care să nu aibă oameni lipsă. Fireşte, nici Andy nu ar fi catadicsit
să-şi facă apariţia, dacă n-ar fi fost la mijloc misiunea lui.
O lumină puternică îl orbi pe moment. După ce clipi de câteva ori
pentru a alunga particulele purpurii, o zări ascunsă în spatele aparatului
foto, orientată cu faţa spre fundul sălii. Bliţul se declanşă din nou. Preţ de
o secundă, se întrebă dacă îi făcea poze lui. Dar apoi se întoarse şi văzu
adevărata pradă.
Hamilton invitase câţiva musafiri la adunarea de azi — doi oameni
ai legii, câte unul la fiecare uşă a amfiteatrului. Carevasăzică, se întâmpla
şi aici — Big Brother în marş. Pe toată durata weekendului, Andy şi Bobo
străbătuseră în lung şi-n lat străzile din Seattle, pentru a-şi face o idee în
legătură cu noul lor oraş. Se aşteptaseră la un soi de mentalitate de
buncăr — străzi pustii ca după o apocalipsă a zombilor, buruieni peste
tot și Mad Max călare pe o Harley. Însă atmosfera părea să semene mai
degrabă cu un festival de muzică decât cu Thunderdome15
. Toţi oamenii,
de la psihopaţii drogaţi la locuitorii albi ai suburbiilor, îşi dădeau silinţa
CITEȘTI
Și am privit cu toții spre cer
Novela Juvenil...Peter reveni la realitate, după ce, cu privirea aţintită spre cer, reluase în minte scurta conversaţie pe care o purtase cu domnul McArthur. Tot nu ştia ce să înţeleagă din ea. - Poftim? - Am spus că nu e sfârşitul lumii. Aşadar, o persoană nu te...
