Coincidențele Dragostei

PROLOG

Prolog

15 august, 2010

Frica îmi pompa în sânge. Din ce în ce mai agresiv.

Și nu era prima dată când se întâmpla așa ceva. Ar fi trebuit să mă fi obișnuit. Ar fi trebuit să fi putut accepta până atunci. Ar fi trebuit să accept și să tac, să nu dramatizez.

Dar trupul îmi tremura, lacrimile nu mai puteau să îmi curgă, iar sufletul îmi era greu. Mă durea inima. Îmi era silă de mine.

Am ridicat privirea încet spre reflexia din oglinda din baia luxoasă. Am scos un țipăt zărindu-mă. Ochii negri îmi erau dintr-odată goi, aproape șterși, pielea palidă, pe gât aveam zgârieturi. Nu voiam să mă dezbrac.

Trebuia să intru în duș, voiam să mă înec în apă, însă nu puteam să mă dezbrac. Nu voiam să las hainele să îmi pice de pe trup, să îmi zăresc corpul de care îmi era atât de silă.

— Revino-ți! am urlat, apucându-mă cu mâinile de marginile chiuvetei de marmură.

Gresia crem, cada mare aurie, arabescurile ce decorau ușa albă și prosoapele de cașmir, tot din acea baie emana lux și eleganță. Dar mie îmi era silă.

Și uite așa, lacrimile au început să curgă din nou.

Ciudat, crezusem acum câteva luni că nu mai aveam lacrimi deloc. Aparent, încă aveam.

— E vina ta, tâmpito! Scârbă ordinară!

Țipetele mele deveneau din ce în ce mai puternice, lacrimile din ce în ce mai mari, iar nodul din gât aproape mă sugruma. Voiam să mor.

Voiam să nu mai simt. Să nu mai simt nimic, absolut nimic.

M-am rugat în acea clipă să mor. Instantaneu.

Să nu trebuiască să mă dezbrac.

Să nu trebuiască să fac duș.

Să nu trebuiască să dau ochii cu familia.

Să nu trebuiască să îmi fie rușine de mine, chiar dacă nu fusese vina mea cu nimic.

Dar, normal, n-am murit.

Am continuat să respir, din păcate. Și să simt.

Suspinând, am deschis robinetul, rotindu-l spre apa rece. Mi-am umplut căușul palmelor și mi-am dat cu apă pe chip. Părul lung mi se desprinsese din coadă și îmi stătea lipit de fața udă. Imaginea era oribilă, era de parcă aș fi fost o moartă care cerșea respirații.

Dar adevărul este că eram o ființă vie care cerșea moartea.

— Nu e prima dată, am spus cu voce tare, închizând robinetul. Hai să nu facem lucrurile mai complicate decât sunt deja.

Arătam însă dezastruos, precum un monstru dezintegrat. Precum o persoană ce încetase să arate uman.

Mi-am dat rochia roșie jos, tremurând în continuare. Nu mai aveam nimic pe sub ea, fiind complet goală în baia imensă.

Am intrat în cadă, complet dezbrăcată, și am dat drumul apei reci, ținând rochia în mână. Apa curgea peste trupul meu, iar eu stăteam cu genunchii strânși la piept și cu rochia strânsă în pumni. De parcă aș fi fost un copil mic, din nou. De parcă eram iar acel copil pe care credeam că îl vindecasem.

De ce nu se vindecase?

Nu încercasem suficient, nu făcusem suficient?

— Nu ești prea scurtă, am suspinat. Nu ești decoltată. Ai mâneci lungi. Nu ești deloc mulată. De ce mi-ai făcut asta?