Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL TREIZECI ȘI UNU

Nu plănuisem niciodată să mor a doua oară.

În caietele mele, în jurnalul meu, unde îmi înșirasem toate gândurile, toate ideile, toate planurile, totul se termina cu mine având un succes uriaș asupra lui Tomas. Cu el încremenind în fața mea, cu el cerându-și scuze și distrugând acea înregistrare odată pentru totdeauna în fața mea.

Nu se termina nici cu testiculele lui însângerate, nici cu hainele mele sfâșiate.

Dar aș vrea acum să spun că... tot răul e spre bine? Nici un monstru nu merită să trăiască, nici un bărbat care se atinge de o femeie ca un animal nu merită să ducă o viață de om.

Prin urmare, agresorul meu, bărbatul pe care mi-am canalizat toată furia și tot procesul de răzbunare de-a lungul ultimului an, a ajuns închis într-un spital de psihiatrie. Sunt ferm convinsă că ar fi preferat de un milion de ori închisoarea, dar în viață nu primim mereu ceea ce ne dorim, nu-i așa? „Caracterul este destinul" – cum spunea Heraclit.

Și deși era închis în acel spital, nu puteam să trec peste dezamăgirea mea. Aș fi vrut să reușesc din prima. Dar dând timpul înapoi, îmi văd clar greșeala. Am crezut. Am crezut că nu va fi atât de meschin încât să încerce să mă violeze încă o dată.

Vedeți voi, aceasta era trăsătura mea cea mai problematică – speranța. Continuam să o am, iar și iar, pentru orice persoană, indiferent de circumstanțe. Chiar dacă spuneam că nu o mai aveam, chiar dacă mă prefăceam a fi cu inima frântă, chiar dacă pretindeam că nu am suflet și nici capacitatea de a simți – simțeam.

Și mai presus de toate, empatizam. Așadar când vedeam un om distrus, înainte de-ai vedea sentința, îi vedeam mântuirea. Poate pentru că mă vedeam pe mine în el, mereu am zărit bucăți din mine în omenii distruși.

La urma urmei, fetița aceea depravată nu a dispărut din mine. Și ca să vă dau un avertisment – indiferent de cât aveam să trăiesc, niciodată nu avea să dispară. Chiar dacă aveam casa curată, chiar dacă eram o doamnă – mereu aveau să fie momente când aveam să mă simt ca ultima persoană, oribilă, depravată și distrusă, evadată din Iad.

Mă consideram un monstru deseori.

Chiar dacă nu fusese vina mea cu nimic, cu absolut nimic.

— Vrei să vorbim?

Oare voiam? Oare puteam?

Încercam să nu mai fac mare scofală din această întâmplare, nefiind prima dată când o înfruntam. Dar tot mă durea. Mi-ar fi plăcut să pot opri durerea aceea.

Nu i-am răspuns lui Edi, așa că acesta s-a așezat pe pat, la distanță de mine.

Stăteam în fund, rezemată de perne și spătarul patului, privind pe geam, și aveam pătura strânsă pe corp. Afară era înnorat. Așa mă regăsisem, în poziția aceea, cu acea singură activitate, privitul pe geam, în ultimele două zile.

Refuzasem să vorbesc cu oricine. Îmi era pe de o parte rușine, iar pe de alta eram obosită. Să simt, să respir, cu atât mai mult să vorbesc.

— Vorbește cu mine, Ade, a insistat încet Eduard.

Avea privirea aia blândă aruncată asupra mea, și m-am simțit ca un copil pe care încerca să îl vindece. Am alungat imediat sentimentul.

În ultimele două zile, fusese singurul suport pe care îl lăsasem în viața mea. El îmi spusese că Tomas ajunsese internat, în ciuda scandalului ce umpluse acum toată presa, și tot el se ocupase de hârtiile și plângerile de la tribunal pe care familia idiotului le făcuse la adresa mea.

— Îmi pare rău că nu ți-am spus, am șoptit eu fără să îl privesc.

Dintr-un motiv sau altul, geamul era mai interesant. Geamul era eliberare.

— Ade, e în regulă, nu te mai gândi la asta acum, tu trebuie doar să te faci bine și...

— M-am mai făcut bine, am clătinat din cap. De fiecare dată când mi s-a întâmplat am avut impresia că voi știi ce să fac, cum să reacționez, cum să mă vindec mai repede... Dar nu știi. Niciodată nu știi.

Mi-am dres glasul, fiindu-mi greu să vorbesc pentru prima dată despre asta.

— Voi bărbații nu știți cum e. Nu știți cum este să nu vă puteți apăra, să fiți imobilizați și forțați să îi fiți cuiva la dispoziție. Râdeți de noi dacă nu stăm până târziu sau dacă nu vrem să fim indiscrete. Pretindeți că ne apărați, dar de cine să ne apărați? Tot de voi. Bărbații ne apără de bărbați – ce ironie!

Eduard a rămas tăcut după ce am terminat de vorbit. Părea că nu știa ce să îmi răspundă sau cum să îmi rumege cuvintele.

— Îmi pare rău, a fost tot ce a putut rosti după o vreme, întinzând șovăielnic mâna spre mine.

— Să nu îți pară, am înghițit eu în sec. Cred că până la urmă a fost bine că toate au fost așa. Am scăpat de el și de orice alt monstru, corect? De monștrii din trecut.

Am închis ochii și m-am lăsat cu capul pe pernă. Eduard s-a pus în pat lângă mine, lipindu-mă cu spatele de pieptul său și ținându-mă în brațe.

— Îmi pare doar rău că nu ți-am spus totul, de la început, i-am spus aproape adormită. Ar fi trebuit să știi.

— Știu acum, așa că liniștește-te, iubito.

Am zâmbit.

— Ești prea bun. Eu am avut un trecut prea urât și nu voiam să iasă la iveală. Am crezut că te pot ține la distanță de cine am fost.

— Dar mie îmi placi, Ade. Mie îmi plac oamenii distruși, care reușesc să se reconstruiască după. Sunt ca mine.

— Îmi pare rău că nu ți-am spus de la început întreaga poveste, am repetat, și am adormit.

A fost o perioadă înnorată în București.