Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL ZECE

„Jamilati, îți scriu acum ca să îți spun că mama ta te plânge. Știu că nu are scuză pentru cum s-a comportat cu tine, dar am vorbit cu ea și am făcut-o să înțeleagă că nu este normală societatea în care te-a crescut și în care a încercat să te facă să te adaptezi. I-am adus aminte de princiipile pe care eu i le-am insuflat și a început să plângă, Adeline. Nu a vrut nicio secundă să suferi, chiar dacă poate să pară opusul. E mama ta și te iubește. A trecut jumătate de an de când ești plecată, și nu vreau să te știu singură. Poate ai putea să îi răspunzi din când în când la telefon..."

„Jamilati, mi-ai povestit de băieții aceia care îți făceau avansuri. Nu trebuie să te sperii de ei! Nu uita, tu ești o femeie, iar în lumea adevărată, în lumea care se construiește acum, femeile sunt mai puternice decât orice bărbat existent. Doar de Dumnezeu să îți fie frică! Concentrează-te să scoți la iveală femeia puternică, neînfricată care știu că zace în tine, și uită de toți. Băieți, prietene, chiar și familie dacă e cazul.

Nimic nu trebuie să îți stea în cale pentru a deveni cine vrei să devii, mai puțin sufletul tău care trebuie să rămân blând în pofida caracterului tare."

„Adeline, și mie îmi e dor de tine. Îmi aminteam când erai mică și coloram cărți întregi, sau îți citeam povești, sau te învățam să vorbești românește. Cred că ești singura din familie care vorbește atât de bine în română, și sunt mândru de asta. Sunt mândru că eu te-am învățat și eu te-am trimis acolo.

Când eram de vârsta ta, după ce am făcut armata, am întâlnit-o pe bunica ta care venise în vacanță în Timișoară cu tatăl său. M-am îndrăgostit atât de tare, de nebunește și profund de ea, încât am implorat îngăduință, am implorat să o pot vedea, să-i pot scrie. Și după doi ani în care am corespondat scrisorii unul altuia, de îndată ce mi-am terminat studiile, am plecat la ea. Am abandonat tot ce aveam: familie, prieteni, cunoscut, doar pentru a o găsi pe ea și neștiutul lumii ei. Mă fermecase, mă vrăjise.

Bunica ta era o femeie foarte frumoasă la vârsta ei, și plină de misterul necesar al unei femei, plină de dragoste și de cuvinte duioase. Am învățat araba pentru ea, am renunțat la totul meu pentru totul ei, și am muncit în țara ei, la imperiul socrului meu, doar pentru ea. M-am înjosit pentru iubire și nu regret o clipită.

Dar de ce îți spun toate astea? Ca în viitor, tu să nu te mulțumești decât cu bărbatul care renunță la el pentru tine. Pentru că noi bărbații vrem să ajutăm, să renunțăm, să oferim și să dăm din noi pentru femeie. E în natura noastră. Să nu îți fie milă de bărbați, pentru că tu meriți zece imperii și duzine întregi de trandafiri.

Nu uita, copilă! Te merită doar bărbatul care crede că nu te merită."

„Adeline, dacă citești scrisoarea asta mă tem că..."

Am închis caietul. Nu voiam să răsfoiesc mai departe printre amintiri și printre cuvintele bunicului. Dar foile ieșeau, plicurile erau deschise și împrăștiate peste tot pe pilotă. Erau multe scrisori. Un an de zile... schimbă multe. Sunt multe de spus și într-un timp scurt, mai ales între mine și bunicul. Mereu au fost.

Stăteam în pat, sprijinită de perne. Era încă devreme, abia ora zece seară, dar se întunecase iar în cameră era rece. Neavând ce face, scosesem iar amintirile.

Pentru că era tot ce mai aveam, sinceră să fiu. Familia nu mă mai suna, nu îmi mai răspundea, nu mă mai voia. Și dacă se întâmpla întâmplător să vorbim, nu făceau decât să încerce să mă convingă să vin acasă. Iar eu asta nu aveam de gând să mai fac, căci promisesem bunicului solemn să nu mai pun picior în satul acela prăpădit de lângă Kuweit.

Așa că mă agățam de ce aveam. Firimituri din conversațiile mele duioase cu bunicul, din poveștile lui, din viața simplă și complicată peste putință pe care până la optsprezece ani o avusesem acolo.

Poate că renunțarea este într-adevăr cel mai mare gest de iubire cu putință. Pentru că și eu renunțasem la tot pentru mine. Și asta însemna iubire de sine, nu? Să mă protejez, să mă salvez.

Căci doar în basme vin prinți să te salveze. În viața reală tragi, și tragi, și tragi, și te vindeci pentru a nu muri. În viața reală prinții vin atunci când prințesa e gata. Îmbrăcată, salvată, aranjată, vindecată. O ia de mână și se plimbă de parcă prințesa le-ar aparține. Dar ce au făcut acei prinți pentru a avea drepturi asupra prințesei?

Au văzut-o când era un monstru? Când urla și plângea și machiajul curgea, când trupul tremura de durere? Desigur că n-au făcut asta. Dar au luat-o de mână.

Și nu știu de ce li s-a părut că a o ține de mână când era bine era mai nobil decât a-i ține demonii în brațe.

Era luni seară. Fusesem la facultate. A doua zi mergeam iar. Iar miercuri aveam să îi cunosc părinții lui Eduard.

Dar nu mai eram deloc sigură de toate secretele și minciunile ce se ascundeau între noi. Poate ar fi trebuit să fi fost puțin sinceri. El să îmi spună câți ani are, eu să îi spun că sunt arăboaică.

Dar artiștii vor să sufere.

*dacă aveți timp, o mică părere din ce ați citit până acum ar fi mai mult decât aș putea să îmi doresc.*