Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL DOISPREZECE

Capitolul doisprezece

Două săptămâni mai târziu, la ora unsprezece seara, urcam scările cu Lola în brațe, înjurând becul care se spărsese. Mă străduiam să pășesc prin beznă fără să îmi rup gâtul sau să pic în nas.

— Al naibii de bec...

— Bună.

— Ah!

Am țipat, aproape scăpând-o pe Lola din brațe. În fața mea era o persoană care mirosea a Chanel No5, cu o voce blândă.

Alicia?

— Iisuse Hristoase, Alicia! M-ai speriat de moarte.

— Oh, îmi pare rău! Hai să facem puțină lumină, nu vrei?

Mi s-a pus un nod în gât, și deși nu o puteam vedea tot corpul meu reacționa, simțindu-i falsitatea din voce. Alicia, fata pe care Eduard mereu a căutat-o, mă găsise pe mine.

— Putem să intrăm la tine! Bem un pahar de vin, stăm la o vorbă...

Lola a lătrat în brațele mele iar eu am închis ochii, oftând și împingându-mă pe lângă Alicia.

— Ce vrei, Alicia?

— Să discutăm ceva.

— Ultima dată când am verificat, noi nu eram tocmai prietene.

— Corect, a spus, urmându-mă în timp ce mă apropiam de ușa apartamentului meu. Dar cu străini, nu știi și tu că e mai sigur să vorbești?

Am scrâșnit din dinți. Nu știam ce fusese între ea și Eduard, dar eram sigură că, la fel ca tot orașul, aflase de mine și el.

Și nu aș fi vrut să distrugă ceea ce începuse să se fixeze între mine și Eduard. Nu e ca și cum am fi vorbit mai mult despre ceea ce trebuia, dar era un început pentru toate.

— Lasă-mă să intru, Adelina. Sunt lucruri pe care o copilă naivă ca tine ar trebui să le afle.

M-am întors spre ea, iar în întunericul aproape paralizant îi puteam întrezări slab silueta. Ochii în care sclipeau lacrimi.

— Spune aici, dacă ai ceva de spus. Și repede.

Se spune dintotdeauna că ceea ce strică oamenii este curiozitatea. Curiozitatea omoară, fiindcă odată pornită, devine imposibil de stăpânit.

— Știam eu că ai să te dai pe brazdă, a surâs slab. Ești o fată bună, Adelina. Dar Eduard nu e bun pentru o fată bună.

— Crede-mă, Alicia, numai bună nu sunt. Sunt atât de distrusă...

— Poate că tu ești distrusă, a spus, apropiindu-se de mine și vorbind apăsat. Dar Eduard distruge. Întreabă-l! Întreabă-l de Venera, întreabă-l ce s-a întâmplat cu fata aia. Sau, mai bine, fă-ți o favoare și pleacă. Bărbatul acela... nu va merita în veci o fată. Fie ea distrusă, fie ea perfectă. Nu a meritat-o pe ea, nu m-a meritat nici pe mine.

— La ce dracu te referi?

Inima mi se agita în corp cu o asemenea viteză încât mă speria cumplit. Cuvintele Aliciei se infiltraseră pe sub pielea mea și ardeau, ardeau și ardeau.

— Nu aș vrea nimic mai mult decât să îți spun totul. Dar e povestea lui Eduard.

S-a îndepărtat de mine, continuând să vorbească. Întunericul și distanța dintre noi, liniștea bântuită de ecoul cuvintelor Aliciei, toate păreau desprinse dintr-un film de groază, dintr-o poezie gotică.

— Dar, un sfat? Ca de la femeie la femeie? Fugi, cât încă mai poți!

S-a întors pe călcâie și a coborât pe scări, lăsându-mă pe mine pironită în dreptul ușii, cu Lola în brațe.

— Bărbații nu se schimbă niciodată, iubita! a mai strigat.

Și m-a lăsat absolut fără nicio apărare.

***

Cine era Venera? Și ce treaba ar fi putut Eduard, bărbatul în care credeam că mă pot încrede, cu ea sau cu Alicia?

Și cum le-ar fi putut distruge?

Și de ce îmi spusese Alicia toate acele lucruri... oribile?

Și uite așa, iar nu dormeam la două dimineața, singură în bucătărie, contemplând la toate secretele pe a căror greutate o puteam simți.

Telefonul mi-a vibrat pe masă, iar eu am tresărit. L-am apucat, verificând notificarea fără să las țigara dintre degete.

Eduard: Acum am terminat de lucrat la unul din cazuri. Mă duc să mă culc și dimineață vin la tine, frumoaso.

Eduard: Sper că dormi și mă visezi.

Am închis ochii și am lăsat mesajele nedeschise. Cel mai dureros lucru atunci când nu poți să ai încredere în oameni, este momentul în care cineva îți dă motive să o faci. Și apoi începe să ți le fure, unul câte unul.

Și rând pe rând, te doare mai tare.

Pentru că acum ar fi trebuit să fie momentul nostru. Până și Marcus era încântat să mă vadă atât de fericită, nepăsându-i de sursa acestei fericirii. Și totuși, eram fericită dar eram tristă.

Eram tristă dar eram speriată.

O parte din mine știa că secretele... ies la iveală în cele mai nepotrivite momente. Sau poate fix atunci trebuie să fie dezvăluite.

Am mai tras un fum din țigară.

Trecusem prin atât de multe lucruri, într-un timp relativ scurt, încât nu puteam să las un bărbat oarecare să mă distrugă.

Așa că am zâmbit. Partea proastă când te îndrăgostești este că îți pierzi din putere, dacă nu o pierzi chiar pe toată.

Partea bună? O poți recupera oricând.

Și indiferent cum, eu aveam să aflu ce îmi ascundea Eduard. Ce secrete îl făceau monstru care afirma că ar fi.

Fusesem prostită suficient de bărbați.

Acum, aici, eu aveam puterea.

Fie că viitorul secretar de stat o știa sau nu. Trebuia să știu ce făcuse, și trebuia să o știu cât mai curând.

Am hotărât să nu vorbesc cu el, să nu îl întreb și să-i ascult minciunile. A doua zi, de dimineață, aveam să iau situația în propriile mâini ce miroseau a tutun.

Să vedem, micule monstru iubit, ce ai făcut atât de rău.