Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL PATRUZECI ȘI ȘAPTE

În următoarele două săptămâni, viața mea și-a reluat fluxul normal. Rutina. Rutină care, între noi fie vorba, părea o tortură – era rutina de dinainte de Eduard, implementată în viața unei femei ce ar fi trebuit să fie stăpână pe ea.

M-am mutat la Ana și Marcus când am ieșit din spital, și am zăcut în patul din fosta mea cameră patru zile. Zile în care Ana îmi gătea supă pe care mă obliga să o mănânc, Marcus făcea tot ce putea ca să vorbească cu mine, ca să mă facă să mă simt înțeleasă, iar ceilalți mă evitau pentru că nu știau cum să se comporte cu mine.

Într-adevăr, poate nici eu nu aș fi știut în situația lor. Mersesem în Italia cu iubitul meu cu care tocmai ce mă împăcasem, îi refuzasem cererea în căsătorie iar el se despărțise de mine, plecasem înapoi în Kuweit pentru că murise tata, mă întorsesem și fusesem alungată în stradă de un Eduard depravat, doar ca să dau de cireașa de pe tort. Să aflu că în mine se mai aflase un suflet.

Toate astea în doar două săptămâni.

Dar, continuând povestea, după acele patru zile în care am stat să îmi revin, m-am întors la galerie. Deja se vorbea în presă despre relația mea eșuată cu marele secretar de stat al României, și ziarele scriseseră și despre internarea mea în spital.

Nu am băgat nimic în seamă.

Tot ce mai știam, era că trebuia să îmi revin. Trebuia să continui. Să merg mai departe.

Viața nu se oprise în nici un moment în care am crezut că ar putea-o face, prin urmare nu avea să se oprească nici atunci.

M-am întors în apartamentul meu, am făcut curat și mi-am cumpărat alte trei costume, am luat-o înapoi pe Lola și mi-am astupat urechile pentru restul timpului.

Iar a doua zi, luni, am fost la serviciu. Am fost la galeria mea, în biroul meu, și am închis ochii, forțându-mi inima să nu sângereze la amintirea tuturor momentelor petrecute în acel moment.

— Adelina, te-ai întors! Trebuie să îți dau ceva neapărat, a spus secretara mea, pe care o schimbasem.

Fosta secretară rămăsese gravidă și își luase concediu. Ha-ha, toată lumea rămâne gravidă și e fericită! Ce ironie frumoasă.

Noua secretară era o minionă roșcată, subțirică și cu aparat dentar. Era de o vârstă cu mine, proaspăt ieșită de pe băncile facultății.

Nimănui nu îi venea încă să creadă că eu, o puștoaică la facultate, conduceam o galerie plină de oameni mai în vârstă decât mine. Nici mie nu îmi venea.

— Ce trebuie să îmi dai, Sara?

Mi-am lăsat geanta neagră, din piele lăcuită, pe birou, și m-am pus picior peste picior pe scaunul tip fotoliu. Purtam un costum negru, cu un maiou alb. Aveam părul aranjat cu peria, ușor ondulat și voluminos. Îmi mai crescuse ceva de când mă așezasem prima dată în biroul acela.

— Este un plic, a venit cât timp ai fost plecată. Apropo, te simți mai bine?

— Cât se poate de bine, mulțumesc de întrebare. Lasă plicul pe birou, o să mă ocup de el mai târziu. Adu-mi o cafea și graficele pe ultimele săptămâni. Spune-mi care e situația actuală a galeriei.

De curând, deschiseserăm și parterul pentru a fi vizitat. Făcuserăm un mic muzeu, cu opere de artă contemporană ce rămâneau expuse în permanență, pe care oamenii le puteau vedea oricând. Taxa de intrare era de 15 lei, dar surprinzător de mulți intrau pe ușile noastre.

— Imediat. Vrei să facem o ședință prima dată?

Am clătinat din cap.

— După. Adu-mi cafeaua și lasă-mă să o beau în timp ce mă pui la curent cu tot. Apoi intrăm în ședință.