Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL NOUĂ

Sâmbătă noapte, a doua zi, găteam. La ora două noaptea, îmi preparam o supă la plic și mă chinuiam să tai vreo două mere peste care să presar scorțișoară și fulgi de ovăz. Lola adormise în patul meu, după ce o plimbasem cred că aproape două ore pe afară.

Fusesem în vizită la Marcus și Ana, de unde aflasem că Seba plecase până în Cluj cu afacerile. Micul lor copil se transforma într-un antreprenor de succes. Stătusem un timp îndelungat pe la ei, în principiu fiindcă nu îmi doream să mă aflu acasă, singură, unde gândurile și tristețiile mă puteau găsi.

Eduard tot nu mă căutase. Și nu știu de ce, dar o parte din mine atât de mult își dorise ca el să vină! Să sune, să scrie, să bată cu pumnii în ușa mea.

Dar nu. El mă lăsase într-o ceață completă. Dar eu fusesem proasta. Trebuia să îmi dau seama că era împreună cu Alicia, trebuia să îl fi întrebat despre ea înainte de a-l săruta. Ar fi trebuit să discutăm. Ar fi trebuit să îmi spună ce vârstă are. Dar nu făcusem nimic din cele de mai sus, prin urmare e de înțeles de ce stăteam în pijamale și cu un coc aiurit în bucătărie, la două dimineața, talentele de bucătar inexistente chinuindu-mă.

Mi-am tras nasul, aprinzând o altă lumânare parfumată. Era atât de plăcută atmosfera aceea, din bucătărie. Caldă și blândă, dulce și... singuratică.

Mă obișnuisem cu traiul de una singură, cu solitudinea mea, cu tot ce se întâmplase deja. Făcusem pace, îmi plăcea mie să cred.

Acum un an, când bunicul îmi trimisese ultima scrisoare și o sumă de bani mai mult decât suficientă pentru a-mi permite să mă mut în acel apartament, am crezut că viața mea s-ar fi putut schimba în bine. Noi, oamenii, avem tendința de a crede că dacă schimbăm ceva – părul, locuința, orașul, hainele – putem să o luăm de la început.

Însă adevărul pe care niciunul dintre noi nu îl poate suporta este că nu o luăm niciodată de la început. Suntem în mijllocul a ceva, în mijlocul vieții.

Dar, doar o dată în viață, mi-ar fi plăcut ca cineva să vină după mine când plecam. Să alerge, să se străduiască să îmi spună mai multe.

Știam că nu meritam, știam că nu îmi permiteam să mă atașez de oameni, dar ar fi fost plăcut să știu că alți ar fi putut găsi în mine o persoană demnă de iubit.

M-am pus la masă, privind bucătăria mea curată și frumoasă. Era o raritate curățenia în viața mea, dar asta este altceva. Am început să mănânc din supa la plic pe care mi-o preparasem, și m-a podidit un dor nespus de casă.

Îmi era dor de mâncarea mamei, de bunica și chiar și de râsul rar al tatei. Îmi era dor de ei, de locurile mele preferate de acolo și de prietenii puțini pe care îi aveam. Oameni care mă cunoșteau cu totul, care știau cine sunt cu adevărat. Care râdeau la glumele mele și vorbeau aceeași limbă.

Oricât de mult mă bucura începutul nou din România, o parte din mine tot tânja să fie iar acasă. Pentru că acasă era comod, chiar dacă eu nu mai eram binevenită acolo, iar aici era străin, mă forța să mă lupt cu mine.

Îmi făcusem o viață nouă.

Dar oare eu nu eram aceeași?

Am mâncat în liniște, iar când am terminat și mă îndreptam spre pat, pentru a mă cuibări alături de Lola, ceva s-a întâmplat.

Ceva m-a speriat și bucurat deopotrivă.

— Adelina! Deschide, te rog!

Inima mi s-a oprit și mi-am simțit respirația greoaie. Am vrut să plâng, dar am împietrit în fața ușii, auzindu-i bătăile puternice. Lovea ușa de parcă ar fi vrut să se răzbune pe ea, și mă striga. Pe mine. El.