Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL PATRUZECI ȘI ȘASE

Anne Frank a spus că oamenii morți primesc mai multe flori decât cei vii fiindcă regretul este mai puternic decât recunoștința.

Poate acesta a fost motivul pentru care, atunci când m-am trezit în salonul de spital, pe noptiera mea se aflau crizanteme.

Mi-am mișcat mâna, încercând să văd dacă eram moartă sa vie. Nu m-am putut decide.

Îmi simțeam capul greu ca o grenadă. Am încercat să duc mâna la tâmple, pentru a le masa, dar ceva m-a oprit. Aveam o perfuzie în mâna dreaptă, și un cearșaf alb îmi acoperea corpul până la piept. În jurul meu se auzea un bâzâit enervant.

Ce albine sunt în Iad? Sau sunt în Rai? Urmează să fiu exmatriculată din Rai în Iad? Se poate măcar așa ceva?

— Te-ai trezit!

M-am încruntat. Dumnezeu este o asistentă cu bonetă albă și dinți știrbi, pătați cu ruj roșu?

— Sunt în Rai sau în Iad? am bolborosit, închizând ochii.

— Dacă Iadul tău este spitalul, ești în Iad. Dacă spitalul care v-a salvat viețile este Raiul tău, atunci ești în Rai.

Ah, ok. Eram în spital, oameni buni.

— Ce am pățit?

— Ai avut un accident de mașină. O să vină în curând doctorul să te consulte și să îți evalueze starea actuală, rănile.

— Răni? am întrebat mirată.

— Ai o contuzie la cap.

Mi-am dus mâna liberă, stânga, la frunte. Aveam bandaje.

— Ai zgârieturi și răni superficiale pe brațe și picioare, dar ele trec rapid.

Când am ridicat cearșaful alb, am văzut urme de sânge, bandaje și plasturi.

— La abdomen ce am?

Aveam un bandaj gros, alb curat, ce îmi acoperea jumătate din abdomen, de jos în sus.

— Scumpo, nu te mai uita. Ascultă-mă!

Mi-a atins brațul cu mâna, iar eu am icnit și am înjurat-o în gând. Și-a dat seama că mă rănea și a retras repede mâna.

Așa-i mai bine.

Probabil mă îndopaseră cu calmante și somnifere, pentru că nu îmi mai aminteam mare lucru. Cel puțin, pe moment, nu îmi puteam da seama cum ajunsesem în postura aceea. Știam doar că am fost în Kuweit.

— Ești bine acum, sunteți bine. Am făcut tot ce ne-a stat în putință, oricum ai fost inconștientă o săptămână. Ai tot avut vizitatori.

Marcus și Ana și Seba... Oh, familia mea!

— Dar ce am la abdomen?

— Era să pierzi sarcina. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putință, dar copilul...

Copilul? Sarcina?

M-am încruntat.

— Eram însărcinată?

— În două luni, da.

Și acela a fost momentul în care mi-am amintit cum am ajuns în situația aceea.

Crizantemele de pe noptieră erau roz.

Dar nu erau pentru mine.

Nu eu eram moartă.