Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL DOI

Mi s-a spus să nu caut niciodată iubirea. Să caut mulțumirea. Banii. Succesul. Chipul și familia din care făcea parte soțul meu.

Să mă mărit cu acel domn perfect, chiar dacă nu aș fi simțit nimic pentru el. Să îi fac copii, fii de preferat, să gătesc, să fiu soția perfectă.

Nu trebuia să îl iubesc. Trebuia să mă mulțumesc.

Dar eu citisem prea multe cărți și poezii de dragoste pentru a renunța complet la frumoasa idee pe care iubirea o reprezenta pentru mine. Încă de la desenele cu frumoasa și bestia, începusem să cred că iubirea există.

În forme diferite. În cele mai neașteptate moduri și persoane posibile. Cu diferențe de vârstă, de timp, cu pauze și cu nerevederi, cu oameni ce nu se mai întâlnesc niciodată dar tot își simt sărutul unul altuia. Cu oameni ce încă se țin de mână în sala de la cinematograf.

Și voiam să simt și eu cândva.

Iubirea aia din cărți. Trebuia să fie posibilă, nu? Altfel de ce ar fi scris oamenii despre ea? De ce ar fi făcut toate acele lucruri frumoase în filme, dacă ar fi fost doar falsitate?

Trebuia să fie real.

Bunicul era singura persoană pe care îmi făcusem curaj să o întreb despre iubire. Ce înseamnă. Cum știi. Cum știi că este adevărată, iubirea perfectă.

Și într-o zi, în timp ce coloram în grădina noastră, iar bunicul își savura cafeaua amară, mi-a spus.

— Adeline, nu știu să îți explic. Nici un om care a simțit cu adevărat dragostea nu va știi să o explice cum trebuie, probabil. Dar dragostea... e ușor de confundat cu obsesia. E o linie subțire între cele două. Dar există. Iată!

S-a apropiat de foaia mea, luându-mi creionul roșu din mână. Nu am protestat, privindu-l curioasă.

— Când colorezi, ai impresia că acest creion este lipit de foaie.

A început să mâzgălească ușor.

— Dar nu este. Ceea ce face creionul, dârele de culoare, rămân pe foaie. Creionul este tot un creion. Creionul și foaia sunt cei care fac mâzgăleala, nu mâzgăleala îi face pe ei.

M-am încruntat, iar bunicul mi-a ciufulit părul și așa plin de cârlionți.

— Ești prea mică, piticot. O să mai vorbim noi de iubire când mai crești, nu înțelegi acum.

Dar se înșela amarnic.Nu mă încruntat pentru că nu înțelegeam. Ci tocmai pentru că o făceam.

Aflasem ce era iubirea.

Iuirea era o mâzgăleală.

Din păcate, nu toată lumea merita, primea acea mâzgăleală. Eu primeam opusul ei.

Și nici măcar din dragoste.

Dar desigur că în acea după amiază nu am suspectat nimic. Eram mică. Eram în grădină și bunicul își bea cafeaua. Soarele scălda atmosfera. Eram mică.

Ce aș fi putut știi? Cum să bănuiesc măcar cât de limitată și numărată îmi era fericirea? Sau cât de multă avea să îmi fie durerea?

Cum să ghicesc fantomele ce aveau să mă caute zi după zi, sau amintirile ce aveau să devină coșmaruri?

*

I-am scris lui Seba, lăsându-l să știe că voi coborî în cinci minute, apoi am alergat grăbită până la oglinda de pe hol, aproape lovindu-mă de Lola în goana mea.