Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE

De luni până vineri, între orele 12 și 20 eram la galerie, unde lucram. Treaba mea era să întrețin galeria, să caut contracte cu artiști, să stabilesc detalii pentru posibile vernisaje și să caut să măresc platforma galeriei.

La început, în prima săptămână, îmi fusese greu, apoi totul începuse să curgă de la sine.

În acel moment, mai aveam doar o jumătate de oră până la sfârșitul programului, și încă mult de muncă pentru ziua următoare.

Mi-am dat părul pe spate, trăgând aer în piept în timp ce revizuiam ultimele CV-uri primite. Surprinzător de mulți oameni aplicaseră pentru posturi la galeria noastră, iar Tomas, care fuma în biroul lui de lângă mine, îmi trimisese toate cererile de angajare, lăsându-le în seama mea.

În ultima vreme învățasem să mă transform într-o femeie de afaceri, eu, care abia așteptasem în copilărie să scap de matematică la școală. Viața te poate lua prin surprindere, este tot ce pot să spun.

Am început să aranjez foile pe birou, în două topuri – cererile pe care le refuzam într-o parte, și cele care urmau să fie chemate pentru un interviu în cealaltă.

În același timp mi-a sunat telefonul și am înjurat printre dinți. Între facultate, casă, galerie, eram complet epuizată.

— Marcus, salut! i-am răspuns, punând telefonul între umăr și ureche și continuând să fac ordine pe birou. Trebuia să mai dau și pe acasă.

— Ce faci, copil frumos? Ai terminat?

Am aruncat o privire micuțului ceas din perete și am oftat.

— Cred că ar fi cazul să termin, da. Deși mai am ceva de muncit, dar o las pe mâine.

— Las-o pe mâine, a pleoscăit el din buze.

Puteam auzi prin telefon că era în trafic.

— Ascultă, vin să te iau și dăm o tură cu mașina, poate mergem să și mâncăm ceva? Doar noi doi? N-am mai făcut-o de mult.

— Ar fi minunat, Marcus! am zâmbit, simțindu-mă ca un copil mic din nou. Sună-mă când parchezi la galerie și cobor.

— Bine, jamilati, a spus, iar inima mi s-a strâns dureros de plăcut – semăna atât de mult cu bunicul, din toate punctele de vedere.

Am închis telefonul, lăsându-l pe birou, ridicându-mă de pe scaunul negru, rotativ. Întreg corpul mi-a oferit semne de protest, de oboseală, iar oasele mi-au trosnit. Eram pe scaun de prea multe ore, munceam prea mult, iar planul meu...

Am zâmbit în colțul gurii, privind la biroul acum curat. Munceam. Lucrurile aveau să iasă bine.

Adelina aceasta în care mă transformasem nu mai putea să piardă. Pierdusem destul. Acum nu mai puteam pierde. Vreodată. Punct.

Am terminat de adunat lucrurile din birou și m-am ridicat în picioare, așezându-mă lângă fereastră. Bătea tare vântul afară, dar era soarele aproape de apus, fapt ce mă bucura. Îmi plăceau mai mult apusurile decât răsăriturile, deoarece ele arătau sfârșitul. Pentru mine un sfârșit înseamnă odihnă. Să nu mai fiu nevoită să mă prefac.

Ușa de la birou s-a trântit, și deși am tresărit speriată, nu m-am întors spre Tomas, care, îmi dădeam seama, trebuia să fie nervos.

— Pui oameni să îmi caute în computer? În telefon? Pe ce lume te crezi, Adelina? Ai înnebunit? a tunat, parcurgând jumătate din distanța ce ne separa.

— Ți-am spus că nu am terminat cu tine, Tomas, am zis, lingându-mi buzele. Ai ceva ce îmi aparține.

M-am întors spre el, privindu-l printre gene.