Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL OPTSPREZECE

Iată-mă făcând ceva ce nu aș fi crezut că o să fac: plimbându-mă stingherită în fața clădirii în care el lucra, cu un trandafir negru în mână.

Știam că o dădusem în bară, dar mai știam și că puteam să repar totul. Sau cel puțin speram. Trebuia, simțeam că mă sufoc știind cât de mult îl rănisem.

Ceea ce mă speria cel mai tare, însă, era că știam că probabil aveam să îl rănesc în continuare și mai mult.

Eu eram făcut să rănesc oamenii, era în ADN-ul meu, după tot ceea ce îndurasem nu aveam cum să evit să îmi arunc traumele asupra celorlalți. Deși încercam din răsputeri, ajungeam să o dau în bară din nou.

Mi-am făcut curaj și mi-am ghidat pașii spre intrarea în clădire. Era totul elegant, luxos și scump, oamenii agitați și grăbiți la costum cu serviete în mână se plimbau dintr-o parte în alta, stingherindu-mă și făcându-mă să mă simt nelalocul meu. Nu era lumea mea. Era de parcă eu și cu el aveam două lumi interioare ce nu se pupau deloc una cu cealaltă, eram atât de diferiți încât îmi era teamă de secunda în care el va realiza asta.

În care el va realiza că nu eram fata potrivită. Fata elegantă și cu viața pusă la punct, fata stilată, fata plină de bani.

Eram doar o artistă de nouăsprezece ani ce abia își croia drumul prin lume.

Iar el? Oh, el era totul. El era bărbatul perfect, visul oricărei fete. Era ancora mea, era pluta mea de salvare, era gândul ce mă ținea trează noaptea și chipul pe care îmi doream mereu să îl pictez. El era totul.

El era totul meu.

Am tras aer în piept și am întrebat fata de la recepție cum aș putea să ajung la biroul iubitului meu. După ce m-a privit destul de sceptică, scanându-mi părul buclat și ochelarii de tocilară, mi-a spus să iau liftul până la etajul trei, prima ușă pe stânga. Comparativ cu toate femeile care intrau în clădirea aceea, eu purtam adidași, nu tocuri scumpe.

Mi-am mușcat buza agitată și am luat liftul. Ieri nu vorbisem deloc cu Eduard. Îi scrisesem și îl sunasem, dar nu îmi răspunsese, și deși aș fi vrut să fug la el la apartament să mă asigur că era bine, o parte din mine știa că de data aceea nu aveam să repar totul doar cerându-mi scuze. Trebuia să vorbim.

Și pentru asta aveam amândoi nevoie de timp.

Așa că luni, după ce terminasem cursurile și colindasem jumătate de București ca să găsesc un trandafir negru, eram în lift, în drum spre biroul lui. Era trecut de ora prânzului deci speram că nu era în pauză sau ceva asemănător. Speram să fie la birou, căci altfel totul ar fi fost de prisos.

Inima mi se făcuse cât un purice în piept și deși nu îmi place să recunosc, aveam emoții. Însemna prea mult pentru mine și nu îmi permiteam să îl pierd.

Liftul s-a oprit, iar ușile s-au deschis. Am strâns în mână trandafirul, spini înțepându-mă ușor, și mi-am îndreptat spatele când am ieșit. Palierul de la etajul doi era aproape gol, însă se auzeau voci și sunete produse de telefoanele care sunau. Firmă de avocatură, am gândit în sinea mea, oftând.

Nu a fost greu să îi identific biroul, în special pentru că pe ușa a doua la stânga era afișată o plăcuță cu numele lui. Am zâmbit și mi-am făcut curaj, lovind ușor ușa cu pumnul de două ori.

— Intră!

Îmi lipsise vocea lui.

— Hei, salutare, am spus încet, închizând ușa în spatele meu.

Ochii lui s-au întunecat când m-a văzut. Era pe scaunul de la birou, fără sacou, cu cravata puțin slăbită și cu mânecile de la cămașă ridicate până la cot. Nu îl mai văzusem niciodată în ipostaza de avocat, lucrând la birou. Era diferit față de cum era acasă – era mai încordat, mai preocupat.