Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL TREIZECI ȘI DOI

Nu pot să spun că te obișnuiești, cum nu pot să spun nici că ceilalți se obișnuiesc. Dar pot spune, cu certitudine, că se întâmplă la un moment dat un click pe care doar tu îl simți – renunți.

Renunți să îți mai pese, să faci pe victima, să suferi, să le spui tuturor că ai motive pentru care îți permiți să renunți la tot sau să permiți suferinței să ia ce este mai bun din tine.

Și acela este momentul în care femeia înflorește.

Am inspirat adânc, privindu-mi cearcănele. Tot în oglindă, tot în baie, tot cu o rochie pe mine. Exact ca acum un an și jumătate, când am plecat pentru totdeauna de acasă, spre necunoscut.

Doar că atunci plângeam, încă nu înțelegeam, încă mă luptam cu dorința de a putea fi salvată.

În baia din București, nu o mai făceam.

Nu eram o epavă în acel martie când îmi studiam reflexia în baie.

Aveam o rochie albă, nici largă dar nici strâmtă, elegantă aș putea spune, iar la gât un lănțișor de aur cu un pandant în formă de fluturaș. Aveam părul prins într-o coadă de cal, și urmele ultimei săptămâni în care am zăcut acoperite de machiaj.

Era momentul judecății.

Doar că de data aceea nu aveam să fiu judecată în salon, de membrii familiei mele, ci afară, de un București întreg.

Mă întorceam la galerie.

Ultima săptămână fusese critică. Oamenii aflaseră, bineînțeles, tot ce se întâmplase, iar criticile și scandalul, comentariile, nu întârziaseră mult înainte să apară. Mulți erau de partea mea, dar bineînțeles că erau și acei câțiva care mă criticau, spuneau că „o căutasem cu lumânarea". Și sincer, eram atât de obișnuită încât nu mai aveau nicio relevanță.

Eram frumoasă și puternică și eram o supraviețuitoare. Eram femeie. Dacă eu aș fi renunțat, consideram că aș fi pierdut întreg rostul, întreg scopul pentru care venisem în București de la început.

Mi-am umplut plămânii cu aer din nou.

Poate că Tomas mă iubise. În felul lui bolnăvicios și malițios. Poate că mintea oamenilor bolnavi așa funcționează. Poate că am avut nevoie de ceea ce mi-a făcut – am ajuns astfel să îmi îndeplinesc încă un vis – o galerie de artă doar a mea.

Dar cu ce scop?

Am închis ochii.

Pierdusem totul, absolut totul. Eram o epavă chiar dacă încercam să pretind că nu sunt.

Merita conducerea unei galerii palma pe care mi-a dat-o?

Merita hainele pe care mi le-a smuls?

Atingerile ce m-au durut?

Camera a început să se rotească cu mine, aerul din baie părea sufocant și am simțit că nu mai pot să respir.

— Nu...

Am strâns din pleoape. Dar mă convinsesem că eram bine!

— Nu...

Acum doi ani eram în baie, tot în fața oglinzii, și corpul meu avea vânătăi. Slăbisem mult de atunci și arătam mai bine acum, nu că aș fi arătat vreodată rău, dar...

Aveam unsprezece ani prima dată când s-a întâmplat.

— NU!

— Adelina, ce naiba faci înăuntru? Deschide-mi ușa!