Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL PATRU

— Și aici stau eu, am spus, clătinându-mă de pe un picior pe altul.

— Da, a zâmbit el. Știu.

Eram în scara blocului meu, parcase mașina la colțul blocului și inisistase să mă conducă măcar până în scară. Aparent, vecinii mei binevoitori au avut blândețea de a schimba becul, astfel că acum era o lumină difuză în jurul nostru.

Era aproape unsprezece noaptea, iar noi pierduserăm ore ce se simțiseră ca secunde la cofetăria din josul străzii. Ieri mă adusese acasă, rugându-mă să ne vedem și în seara asta. În mod normal aș fi spus nu, dar după ziua pe care o avusesem ieri, după revederea lui Tomas și zecile de apeluri pierdute de la Ana, eram prea epuizată să mă mai împotrivesc, să mă mai lupt cu mine.

Așa că i-am spus că îi voi acorda câteva ore din timpul meu prețios, spunându-i să mă aștepte la opt fix în fața blocului. Nu fusesem de acord să facem schimb de numere de telefon, ceea ce nu făcuse decât să îl intrige și mai tare. A naibii ironie!

Aflasem doar că era avocat. El aflase că eram distrusă.

Cred că știam suficiente unul despre celălalt pentru a ne zâmbi, suficiente pentru a rămâne străini.

— Ei bine, ciudatule, îți mulțumesc pentru această seară minunată! M-am simțit foarte bine.

— Acum poți să îmi spui Eduard, mi-a făcut cu ochiul. Îmi știi numele, nu mai sunt doar un necunoscut.

Mi-am dat ochii peste cap, strângându-mi mâinile în jurul brațelor. Aveam un pulover alb, subțire, peste rochia gri, și părul liber în bucle ciufulite.

— Tot necunoscut ești, necunoscutule.

Privirea sa părea aproape descumpănită, însă a lăsat capul pe spate și a zâmbit. Nu știu să descriu întocmai ce se petrecea, ce se petrecuse sau ce avea să se petreacă, dar în acel moment era ca și cum aș fi uitat de tot, ca și când aș fi uitat absolut totul.

— Vreau să te mai văd, Adelina.

Inima mea a ratat o bătaie.

— M-ai văzut ieri, m-ai văzut azi... Cam multe pretenții, nu credeți?

Dar mi-am lăsat capul pe spate și i-am zâmbit ușor. Era îmbrăcat în blugi și cămașă neagră și arăta de-a dreptul răvășitor. Și faptul că mă simțisem atât de bine ieri, atât de bine azi... Cu un afurisit de necunoscut! Ce era în neregulă cu el de mă făcea să mă simt bine?

— Simplu, a ridicat dintr-o sprânceană, făcând un pas spre mine. Vreau să te mai văd.

— Acum nu o să vii să mă cauți pe mine în locul Aliciei, nu?

Am știut că am spus ceva nepotrivit încă dinainte să scot cuvintele pe gură.

— Taci, s-a încruntat, băgându-și mâinile în buzunarele blugilor negri. Nu știi despre ce vorbești.

În ochii lui se ascundea o poveste nespusă. O poveste pe care nu eram sigură dacă voiam să o aflu. Dar ochii i se întunecaseră, iar pasul pe care îl făcuse spre mine s-a îndepărtat.

— Îmi pare rău, am oftat, privind în jos. Eu...

— E ok, a zâmbit, apropiindu-se de mine din nou ca să mă liniștească. E ok, artisto. Spune-mi lucrurile greșite. Nimeni nu mi-a spus lucrurile greșite.

Am râs, ridicându-mi privirea. Era atât de aproape de mine, iar în privirea lui se vedea reflexia mea. Trăsăturile blânde, dar totuși impunătoare ale chipului aplecat spre mine m-au șocat. Era cu un cap jumătate mai înalt decât mine.