Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL TREISPREZECE

Stăteam în fața lui, iar el, întins pe fotoliu, înconjurat de hârtii peste hârtii, se oprise din muncă. Mă asculta pe mine și tăcea, iar munca lui luase o pauză.

— Ți-am spus doar, cu mine totul e trist! Așa că te întreb... Trebuie să te întreb ceva.

— Orice, iubito! Ce vrea artista mea distrusă să știe?

Oh, câte aș fi vrut să știu... Îmi era dor de începutul nostru, de prima zi în care îl întâlnisem, de primele întâlniri și ieșiri, de primele toate momente, în care nu ne datoram nimic unul altuia. De la a fi străinul preferat al cuiva, până la a-i datora explicații cu privire la trecutul tău, este o mare prăpastie în care ne avântăm fără să știm.

— Chiar a murit?

Eduard a tresărit, iar ochii i-au lăsat să iasă la iveală o expresie de suferință imposibil de descifrat, un dor cumplit.

— Ade...

— Nu, e în regulă, am șoptit, înghițind în sec. Puteam să aflu tot dacă voiam. Dar nu am vrut. Am vrut să îmi spui tu, ciudatule.

A lăsat una din colile albe să îi cadă încet din mână, sprijinindu-și capul în palmă.

S-a ridicat de pe fotoliu și a traversat încăperea până în dreptul meu, unde s-a așezat în genunchi, luându-mi mâna într-a lui și lipindu-și capul de picioarele mele. Instictiv, fără să vreau, mi-am trecut mâinile prin părul lui mătăsos.

Se simțea ca acasă. Mă speria plăcut.

— Eram încă un copil. Nu știam că oamenii mor de la așa ceva.

— Niciodată nu știm, corect?

Trecuse mai bine de o săptămână de la incidentul cu blonda siliconată, Alicia, timp în care îl pusesem pe Marcus să se intereseze de trecutul lui Eduard.

Îmi dăduse un dosar întreg, destul de gros. Dar nu am vrut să îl citesc, și prin urmare, dosarul încă zăcea printre cărțile mele, nedeschis. Mi se părea că dacă l-aș fi deschis, aș fi trădat orice încredere Eduard ar fi putut să aibă în mine.

Dar la pagina cu Venera citisem puțin. Foarte puțin. Și voiam ca el să îmi spună restul. Voiam să pot să îl cred. Voiam să îmi dea totul, ca să pot să îi dau și eu ceva. Să mă dăruiesc pe mine, trup și suflet, lui.

— Știu că îți ascund multe, dar asta nu înseamnă că nu ești importantă pentru mine. Că nu vreau să știi totul. Să fii lumea mea... Doar că mă tem, Ade.

— De ce să temi? m-am încruntat, strângându-i părul între degete.

— Să nu vezi cât de disrtus sunt. Ce monstru zace în mine.

— Eduard, taci!

Dacă el credea că eu mă temeam de oamenii distruși, era clar că nu îmi cunoscuse familia.

— Eu văd doar un tânăr care muncește, care simte, care...

— Iar eu, când mă uit în oglindă, îl văd pe cel care a ucis-o pe Venera!

Am tresărit sub cuvintele lui, ostatice ale unor sentimente de neînchipuit. Era prima dată când îi spunea numele.

— Spune-mi cum! Spune-mi ce legătură are ea cu Alicia, și de ce ești obsedat de blonda aia, de ce te crede Alicia periculos! Spune-mi cât de distrus ești și te voi iubi cu fiecare fărmâmă de suflet! Spune-mi ce mizerie ascunzi și îți voi arăta mizeria mea.

Ochii mei îl implorau, cuvintele îl mângâiau. Dar el s-a ridicat, rece, dregându-și glasul și așezându-se pe canapea.

Petrecuserăm întreaga zi împreună, și dintr-odată deschiseserăm subiectul acela sensibil. Afurisit de sensibil. Nesimțit de distrugător.