Arghezi a fost faimos pentru talentul lui în transformarea urâtului în frumos. Încă de mică, de când mi-a arătat bunicul unele din poeziile sale, am fost fascinată – deci nu doar eu vedeam urâtul frumos. Nu eram nebună fiindcă făceam astfel.
Era ultima noastră seară în Italia, dis de dimineață urmând să ne urcăm în avion și să ne întoarcem acasă. Îl vedeam pe Eduard din ce în ce mai distrat, mai preocupat și mai căzut pe gânduri. Mă întrebam de ce, încercam să îi vorbesc, să îl strâng în brațe și să îl fac să îmi vorbească.
Dar el nu făcea decât să mă sărute cu o privire speriată, confuză, ca și cum s-ar fi speriat de gândul că m-aș fi putut transforma în praf de stele.
Încă în Veneția, încă departe. Terasa plină cu trandafiri roși ce luceau în lumina reflectoarelor, muzica apei ce se unduia în mare, și noi doi. Distrușii frumos.
Mi-am dus paharul cu șampanie la buze – începusem să beau șampanie fără să mă mai tem, însă era un lucru pe care îl puteam face doar în prezența lui.
— Îți mulțumesc, i-am spus apoi, luând o felie din pizza mea încă fierbinte. Este cea mai frumoasă vacanță în care am fost.
Și apoi, cu gura încă plină, mestecând:
— De fapt, este prima vacanță în care merg.
Eduard a fost surprins, încruntându-se.
— Nu mi-ai spus că nu ai mai călătorit deloc înainte.
— Dacă nu pui venitul în România, bănuiesc că putem spune că nu am mai făcut-o, am recunoscut simplu, continuând să mănânc.
— Viața ta din Kuweit rămâne încă un mister pentru mine.
I-am zâmbit cu felia de pizza în gură.
— Și pentru mine.
A clătinat din cap, părând să mă privească cu fascinație. Este incredibil cum bărbații cu adevărat îndrăgostiți au impresia că noi, femeile, nu vedem cum ne privesc. Că nu suntem conștiente că ne privesc atunci când nu ne uităm la ei. Pentru că o facem. Însă apreciem acest lucru atât de mult, această privire, încât simțim nevoia să o păstrăm doar pentru noi, să nu o destăinuim nimănui, nici măcar lor.
Este ceva al nostru. Ceva simbolic. Ceva ce ne aparține.
— Adelina?
— Da?
Încă mâncam cu poftă. Italienii găteau mult prea bine, și eram sigură că până și schiloada de mine avea să se întoarcă cu unul, două kilograme în plus.
— Să știi că nu am glumit.
— Când anume?
— Când ți-am spus că noi doi nu ne vom mai dispărea. Că tu, în cartea vieții mele, nu vei fi doar un capitol.
Un inel strălucitor, cu diamante, m-a orbit.
Mi-a luat două secunde să văd că se afla într-o cutiuță neagră de catifea.
Mi-a luat trei secunde să observ că era în palma lui Eduard, care a îngenuncheat.
Patru să observ că toată lumea din terasă era cu ochii pe noi.
Cinci să aud muzica de pian care a început să cânte, petalele de trandafiri care au început naiba știe prin ce mecanism, să plutească în aer.
Și șase cuvinte să îmi dau dracu toată viața.
— Nu pot, nu pot, Eduard, nu!
Eram tulburată. Eram devastată. Și știam că nu înțelegea, și știam că totul se distrugea. Se distrusese încă de la primul nu.
— Poftim? Adelina...
Oamenii priveau curioși scena, petalele de trandafir încă pluteau. Am închis ochii și am început să plâng, ridicându-mă cu repeziciune de pe scaun.
— Am spus nu!
De îndată ce am țipat, am știut că nu puteam îndura să văd privirea de pe chipul lui. Bărbatului pe care îl iubeam mai mult decât pe mine însămi.
Dar când am făcut-o, când i-am văzut ochii goi, triști, îndurerați, mi-am dat seama că rochia mea albă ascundea, din nou, un demon negru ca tăciunele.
I-am atins părul, mi-am trecut un deget peste inelul frumos, și am șoptit, cu lacrimile curgând ca o cascadă.
— Iartă-mă!
M-am întors pe călcâie și am fugit.
Italia mă privea cu vină. Distrusesem două vieți. Și distrusesem o poveste.
Am fugit, fără să privesc în spate, așa cum făceam de obicei.
*
Nu i-am spus unde m-am dus. Nu m-a sunat. Am plâns toată noaptea, plimbându-mă singură prin Veneția.
Unii câștigă în Italia. Alții pierd.
De ce?
Din vina lor.
*
— Îi spun șoferului să te lase acasă.
Am înghițit în sec, atât de tare mă răneau cuvintele lui. Îmi vorbea de parcă aș fi fost un străin.
— Eduard, pot să...
— Nu, Adelina. Nu mai poți să.
Am dat din cap și mi-am întors privirea înlăcrimată spre norii ce păreau mai fericiți decât mine. Aș fi vrut să se prăbușească avionul în acel moment. Nu întreg avionul, desigur. Doar în locul în care stăteam eu să se creeze o gaură. Să cad, în timp ce ceilalți zburau.
Dar nu s-a creat nicio gaură.
Nu în avion. În inimile noastre, în povestea noastră? Da. Acolo gaura era infinită.
Am încercat să îl ating încet pe mână. Și spre surprinderea mea, m-a lăsat. Degetele mici ni s-au împreunat, și ceea ce mă speria cel mai tare...
Se simțea ca ultima dată.
De ce naiba plângeam pentru ultima dată, dacă omul acesta voise să îmi dea toate ultimele dăți ale sale, iar eu țipasem nu?
Dar știam răspunsul.
Și ce mă durea și mai tare era că Eduard nu îl știa. Și nici nu eram sigură că i-aș fi putut explica.
I-am mângâiat degetul. L-am auzit cum a oftat.
Se terminase...?
Eram distruși urât, bănuiesc.
CITEȘTI
Coincidențele Dragostei
Storie d'amoreAdelina a crezut că a pierdut totul cu un an în urmă. Când a fost forțată să uite tot ceea ce se numea familie, cunoscut și „acasă", pentru a încerca să viseze, așa cum îi promisese bunicului. A venit în România, sperând și cerșind liniște. Dar viaț...
