Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL UNSPREZECE

Știți ce se spune despre oameni? Că oameni adevărați mereu se prefac? Exact așa mă simțeam eu în seara aceea.

În primul rând, casa părințiilor lui urla în gura mare bani. În al doilea, toată lumea îmi arunca priviri cum îi arunci unei intruse, iar în al treilea, toți erau atât de eleganți și de perfecți, de imaculați, încât mă speriau.

Am crezut că mă puteam integra în lumea lui doar pentru că mă puteam integra în persoana lui. Dar nu e așa. De multe ori, lumea din care facem parte nu se regăsește în ființa noastră deloc.

Iar atunci, la brațul lui Eduard, pășind în salonul unde se ținea petrecerea, am simțit ceva ce nu mai simțisem de multă vreme; m-am simțit inconfortabil. Am simțit de parcă ar fi trebuit să plec, să fug, cât mai repede.

Și totuși, mi-am strâns brațul pe lângă brațul lui și i-am zâmbit.

— Mergi mereu la chestii din astea? l-am întrebat în șoaptă.

Îmi prinsesem părul într-un coc, și purtam o rochie lungă, elegantă și roșie, cu tocuri negre. Dar chiar și așa, simțeam că eram prea puțin.

— Sunt obișnuit, da. Ai mei sunt medici, sunt și băgați în politică. Iar eu nu mi-am ales întocmai o cariera îndepărtată de a lor, a oftat.

— Ce vrei să spui? Doar ești avocat.

— Avocat, da. Dar sunt și pe cale să intru în politică mai mult decât înainte. Candidez pentru...

— Eduard, scumpule!

O femeie în vârstă, dar cochetă, a venit înspre noi, sărutându-l apăsat pe Eduard pe ambii obraji. Am înghițit în sec, urmărind întreaga scenă. Nu știam nimic despre Eduard.

Atunci m-a izbit. Nici el nu știa nimic despre mine.

Dar el măcar încerca. Măcar încercase, mă adusese în casa și în lumea lui, printre oamenii lui.

— Bunico, sărut mâna! Ce frumoasă ești, ca de obicei, a complimentat-o Eduard, strângându-o de mână.

Privindu-i, puteam descoperii asemănarea dintre aceștia. Erau precum două picături de apă.

— Ah, bunico... Ea este Adelina.

— Încântată să vă cunosc! am întins mâna, strângându-o pe a ei.

Femeia cu păr alb, dar cu urme adânci și frumoase ale unei frumuseți pure, trecute, mi-a zâmbit afectuos, dar a părut surprinsă. Nici nu îmi puteam închipui altfel.

— Ce frumoasă ești, draga mea! Dar cine ești tu? Ai venit pentru campanie?

M-am încruntat, pufnind ușor în râs.

— Campanie? Credeam că este aniversarea...

— Glumește, a sărit Eduard, întrerupându-mă. Este o artistă. De fapt, dacă îmi permite, artista care mi-a furat inima.

— Ce romantic, dragule! Dar unde lucrezi tu, drăguțo? Unde îți pot vedea arta? Și cum l-ai cucerit pe nepotul meu?

Am zâmbit. Am încercat să îmi reglez respirația. Nu mai înțelegeam ce se întâmpla, nici unde eram, și nici măcar motivul pentru care eram acolo. Nu mai puteam pricepe nimic, dar mă temeam în continuare.

Despre ce campanie vorbea? Eduard intra în politică și mă adusese acolo ca pe un fel de trofeu, de fată pe care să o aibă și el la braț, fiindcă așa se cerea?

Am simțit arsura lacrimilor, dar am strâns din ochi. Când i-am aruncat o privire întrebătoare lui Eduard, acesta mi-a făcut semn din cap să continui.