Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL CINCISPREZECE

Telefonul continuase să îmi vibreze toată noaptea, dar la un moment dat, bateria a cedat și l-am lăsat închis în geantă. M-am plimbat ore în șir pe străzi de una singură, încercând din răsputeri să îmi limpezesc mintea.

O parte din mine încerca să îmi reamintească norocul ce se prăbușise deasupra mea. Într-adevăr, la nouăsprezece ani, să am posibilitatea să conduc o galerie de artă... Dumnezeule, aș fi ucis eu însămi pentru o asemenea oportunitate!

Însă nu puteam să mă bucur cum se cuvenea de succesul meu, de șansa aceasta, deoarece Tomas era în spatele ei. Și eu știam că, odată ce acceptam, aveam să îi fiu datoare. El avea să fie mereu și pentru totdeauna cel care mă ridicase în carieră. Cel de la care începuse totul. Iar eu nu voiam să îi fiu datoare nici lui, nici altcuiva.

Dacă nu aș fi acceptat, însă... El era o persoană care avea, din nefericire, puterea să îmi facă viața imposibilă. Ar fi putut să mă distrugă cum nu putuse până acum. Deoarece acum aveam ceva la care țineam, pe Eduard, care era o figură importantă în București și a cărui carieră era în floare. Nu ar fi fost nevoie decât să spună lucruri rele – false sau adevărate – despre mine ca să îi strice reputația lui Edi. Și ceea ce mă durea cel mai tare... Erau lucrurile adevărate pe care le-ar fi putut spune despre mine. Nu voiam ca Eduard să îmi afle trecutul, nu voiam ca nimeni să îl știe vreodată.

Și Tomas se baza tocmai pe faptul că el știa. El știa totul.

Deoarece oamenii distruși, oamenii vulnerabili și suferinzi, se agață de orice speranță. Și Tomas, acum un an, când am sosit în România, tocmai asta a părut: speranță. Începusem să vorbesc cu el cum vorbești cu un frate, prinsesem încredere în el și îi povestisem absolut tot ce mi s-a întâmplat.

Fusese lângă mine când treceam prin cea mai proastă perioadă, când sosisem într-o țară nouă, ruptă de familie, ruptă de origini, ruptă de tot. El mă privisem cum urlam, cum mă aruncam în din ce în ce mai multe vicii... și stătuse lângă mine.

Singura problemă a fost când băiatul perfect și-a creat o obsesie asupra mea, rupând complet prietenia noastră. A crezut că prietenia mea era identică cu dragostea pe care el o nutrea pentru mine și a vrut mai mult, mai mult decât i-aș fi putut oferi vreodată.

Încă îmi amintesc ziua în care eram la Ana și Marcus, rămăseserăm singuri în casă și s-a schimbat.

I-am văzut trăsăturile feței schimbându-se în timp ce eu arătam frică. Și s-a apropiat, și s-a apropiat...

Am închis ochii. M-am clătinat pe picioare în timp ce m-am sprijinit de un stâlp de iluminat. Era întuneric și era frig, iar eu mă simțeam pierdută din nou. Nu mai știam pe ce cale să o apuc, nu mai știam în ce direcție era decizia corectă. Ce trebuia să fac?

Am strâns din ochi, iar o lacrimă mi s-a scurs pe obraz. Mă simțeam pustiită și părăsită. Mă simțeam pierdută.

Nu știu cum, printr-un fel sau altul, am ajuns în fața casei lui Marcus. Și știam că era noaptea, că dormea, dar nu aveam pe nimeni altcineva. Nu aveam nimic altceva.

Eram singură.

Și aveam timp până la sfârșitul săptămânii, până duminică, să îi dau un răspuns lui Tomas.

Ceasul ticăia, inima mea se fărâma.

Am sunat la poartă și a durat mai puțin de două minute să aud vocea lui Marcus prin interfon.

— Cine e?

— Hei, Marcus... Sunt eu, Adelina.

Nu m-a întrebat nimic, ci doar mi-a dat drumul în casă. De cum l-am văzut, îmbrăcat în pijamale și papuci de casă, am sărit în brațele sale, iar el m-a cuprins fără să ezite.