Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL ȘAPTE

Nu sunt oameni care să îți spună exact ce ar trebui să faci atunci când suferi, cum să treci peste. Pentru că nimeni, nici măcar cei care au trecut prin ce treci tu, nu știu cum au ieșit în viață din războaiele lor. Pentru că uiți.

Odată ce ai scăpat, vrei să nu îți amintești, să nu îți bați capul cu modul în care te-ai vindecat, ci doar să trăiești, să te bucuri de tot ce ai pierdut până în acel moment. De aceea oamenii nu știu cum să treacă peste, care e rețeta. Pentru că nu vor să își aducă aminte.

Dar artiști o fac. O fac mereu, mai frecvent decât ar fi necesar. Și de aceea se și spune despre noi că am fi mereu melancolici și triști și supărați pe viață. Pentru că a fi artist înseamnă a avea abilitatea supremă de a îți aminti cele mai dureroase, sângeroase lucruri prin care ai trecut. A fi artist înseamnă a simți durerea din trecut în prezent, cu aceeași intensitate.

Și eu îmi aminteam totul.

Doar că holbându-mă la portretul de pe pânză, nu îmi mai aminteam doar ce a fost rău. Îmi aminteam și părțile bune ale lumii, ale trecutului. Îmi aminteam și ce voiam să fac în viitor, odată ce găseam fărâma de fericire și speranță care îmi lipsea.

Eduard era pe pânza mea, pictat de mâna mea. Și părea atât de real, și era atât de profund portretul acela, încât voiam să mi-l imprim în inimă. Și eu eram cel mai mare critic al meu, și totuși îmi plăcea portretul bărbatului ciudat.

Am lăsat pensula pe suportul șevaletului, oftând.

— Nu te-am mai văzut așa de fericită niciodată, a râs Ana, strângându-și mâinile în jurul ceștii cu ceai. Ce-i cu tine? Sau mai degrabă, ce e cu Eduard acesta de te face așa fericită?

Mi-am dres glasul, întorcându-mă spre ea. Stătea în pragul ușii, privindu-mă cu un zâmbet aproape malefic pe chip.

— Poți să te oprești? am chicotit. Nu este nimic între noi, suntem doar prieteni.

— Nici nu am spus că ați fi altceva, a ridicat ea din sprâncene, învingătoare.

M-am mușcat de limbă. Fir-ar să fie!

— Recunoaște, îți place de el!

— Oprește-te, am pufnit, acoperind tabloul cu o pânză subțire, pentru protecție. Nu mai sunt copil, Ana.

— Nu trebuie să fii copil ca să fii îndrăgostită.

M-am oprit. Din orice activitate aș fi făcut înainte, chiar și din respirat. M-am oprit din orice aș fi făcut, simțind presiunea și intensitatea cuvintelor ei.

Într-adevăr, ultimele zile le petrecusem vorbind cu el, prin mesaje sau ocazionale apeluri nocturne. În seara aceea stătuse la mine până la patru dimineața, vorbind. Povestiserăm despre desene animate, artă, meseria lui, despre muzica pe care o ascultam și despre persoanele pe care le plăceam sau nu din București, despre cât de mulți snobi erau în jur, despre cât de frumoasă era toamna.

Vorbiserăm despre atâtea, reușind cumva să evit a-i spune despre traumele mele și despre originile mele, familia mea sau alte subiecte ce m-ar fi putut pune în poziția de a fi prea vulnerabilă.

Îmi plăcuse noaptea aceea. Mă vindecase puțin de toate păcatele și greșelile mele.

Dar a mă îndrăgosti... Pur și simplu nu făcea parte din planul meu.

— Ana, nu pot să mă îndrăgostesc. Ce știu eu despre dragoste?

— Scumpo, dar ca să te îndrăgostești nu ți se cere permisiune. Și nici nu trebuie să știi prea multe înainte. Doar să simți. Știi să simți, nu? Doar ești artistă.