Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL PATRUZECI ȘI OPT

Când aplicasem, la început de primăvară, pentru proiectul din Dubai, am crezut că șansele mele erau minime spre deloc. Pentru că aveam o vârstă fragedă, pentru că era o galerie la început de drum și pentru că nu terminasem facultatea.

Însă, aparent, din scrisoarea pe care mi-au trimis-o – scrisoare pe care am recitit-o de vreo zece ori – reieșea faptul că ei au fost inspirați și surprinși într-un mod plăcut de povestea mea. Faptul că aveam rădăcinii arabe, faptul că mă luptasem singură, faptul că voiam să inspir femeile de pretutindeni într-o lume a bărbaților. Faptul că eram tânără.

Urma să deschidem o filială a galeriei în Dubai. O filială a galeriei mele de artă.

Poate că toate se stricaseră în viața mea, dar poate că toate se reparau cumva.

Nu am mai vorbit deloc despre ce a fost, iar luna iulie și începutul lunii august mi l-am petrecut din ședințe în ședințe, online cu cei din Dubai și fizice cu cei din București, pentru a pregăti totul.

Proiectul care fusese, de fapt? O galerie de artă – una singură – din Europa avea să fie aleasă pentru a se extinde în Dubai, cu toate costurile acoperite de companie.

Întrecusem galeriile din Franța, Rusia, Anglia... Câștigasem. Câștigasem fără ca măcar să sper la asta.

Sărbătorisem cu Ana și cu Marcus, mii de oameni mă felicitau, numele meu era peste tot, peste tot...

Și totuși, printre acești mii de oameni, din acești mii de nimeni, Eduard nu mă sunase.

Trebuia să fiu în Dubai pe 17 august, unde aveam să verific totul, ca la începutul lui septembrie să sosească și câțiva angajați de-ai mei din România, pe care îi luam să lucreze acolo cu mine. Cum ar fi secretara mea, agenții de marketing și câteva fete de la prezentări. Pe 13 septembrie deschideam filiala nouă.

Mă sunaseră să mă întrebe dacă aș vrea să locuiesc în Dubai o perioadă, deoarece îmi pot pune ei la dispoziție un apartament în apropierea galeriei.

Deja viața mea se schimba radical, și nu mai eram eu cea care fugea după oameni, după artiști pe care să îi reprezinte, ci ei erau cei care fugeau după mine.

Inima mea de copilaș râdea.

Aveam să mă mut în Dubai. Nu fusese o alegere pe care să o rumeg mult timp – nu îmi mai rămăsese nimic în București.

Să stau într-un oraș în care toți să știe că am fost împreună cu Eduard, în care presa să continue să scrie despre noi? Nu, era ceva ce nu aș fi făcut.

Și în primul rând, nu aveam să fac asta pentru că îl iubeam pe el. Respectam povestea dintre noi, și deși mă durea ca naiba schimbarea relației, eram nevoită să accept. Eduard nu avea să mă mai ierte vreodată. Era ok.

Dar nu aveam de gând să îi stric cariera pe care și-o pregătise atât de minuțios. Nu pleca el? Era bine, plecam eu.

La urma urmei, asta îmi spusese că știu să fac. Să plec, să fug, să părăsesc oameni.

Dar dacă eram așa un monstru, dacă eu eram cea care părăsea pe toată lumea, cum se face că eu mă simțeam mai părăsită decât toți la un loc?

Am luat ultimul bol, tremurând puțin din pricina greutății sale.

— Acesta este ultimul. Luați și mâncați!

Am râs, lăsând bolul plin cu chipsuri pe măsuța de cafea din sufrageria mea. Mai erau câteva platouri cu gustări, sticle de șampanie (cu și fără alcool) și suc.