Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL TREI

Nimeni nu poate prevedea sfârșitul, așa cum nimeni nu poate să prevadă începutul. Suntem obișnuiți că toate lucrurile care încep trebuie să se termine. Și nu este greșită această gândire, din contră – este complet adevărată.

Dar începutul facultății, acel început îl simți în toți porii corpului cu încă cel puțin o săptămână înainte. Exact cum îl simțeam eu în timp ce îmi făceam loc pe străzile aglomerate ale Bucureștiului, chinuindu-mă să car cele două pânze și punga plină cu vopsea, pensule noi și cărbune. Nu vreau să spun suma enormă pe care o cheltuisem, însă parfumurile și hainele de fițe aveau să vină pe locul doi pentru o perioadă.

Refăcusem stocul pentru facultate.

Pășind pe stradă, am observat ceva nou în aer. Mirosul de toamnă. Acel miros ce prevestește ploaia, acele frunze ce foșnesc sub tălpile tale la fiecare secundă. Toamna se instalase confortabil, și aproape că îmi era greu să cred că mai erau doar două săptămână și septembrie se termina. Doar două săptămâni și facultatea începea.

În ultima vreme, viața mea revenise la ce fusese în ultimul an. Artă peste măsură, ieșiri cu Seba și prietenii săi, plimbări nocturne cu mașina lui Seba – pe care în sfârșit mă mai lăsa să o conduc – seriale, cărți de filosofie și discuții neîncetate cu Lola.

Da, vorbeam cu un câine. Lăsați-mă în pace, de parcă voi ați fi normali!

Nu îl mai văzusem deloc pe bărbatul acela, care o căutase pe Alicia. Îl întâlnisem doar de trei ori, dar din noaptea aceea, când am ajuns din club și am vorbit cu el, nu ne-am mai intersectat.

Probabil nu mai voia să aibă de-a face cu Alicia, care bănuiam că era o fată care i-a frânt inima, astfel că alesese să nu mai vină la bloc, să nu o mai caute.

Nu știu de ce în ziua de după noaptea aia, o mică parte din mine a crezut că îl va revedea, că el se va întoarce, chiar dacă nu ca s-o vadă pe Alicia, ci ca să... vorbească cu mine?

Știu, patetic. Doar că a fost ceva mult prea poetic în modul în care am vorbit cu el în noaptea aia, de parcă toate grijile mi s-au spulberat. Nu m-am mai simțit de multă vreme atât de confortabil discutând cu un bărbat, mai ales cu unul care avea o bere lângă el. De parcă, cumva, uitasem că trebuia să îmi fie frică de bărbați.

Nu că mi-ar mai fi fost. Încercam să devin opusul a ceea ce traumele m-au făcut să fiu.

De ce să mă tem eu de oameni, când îi pot face pe aceștia să se teamă de mine?

Nu am povestit nimănui despre întâlnirea mea cu misteriosul bărbat suferind. Nici nu îi știam numele, așa că ar fi fost și mai ciudat să povestesc despre o persoană al cărei nume nu îl cunoșteam. Și, de asemenea, trecuseră câteva săptămâni de atunci. Era o întâmplare din trecut, acum.

Dar mă învățase ceva. Pot. Pot să nu mă tem de bărbați.

Am zâmbit la acest gând, traversând strada atunci când semaforul și-a schimbat culoarea în verde. Vântul adia ușor, făcându-mi buclele șatene să mi se lovească ușor de față.

Sincer, nu prea aveam chef să merg la cafeneau aceea. Să mă întâlnesc cu doamna aceea. Singurul motiv pentru care o făceam era reprezentat de insistențele constante ale lui Marcus și soției sale. Spuneau mereu că arta mea are mult potențial, că voi ajunge cu adevărat cineva.

Dar eu nu eram sigură că voiam. Adică, desigur că voiam să am o carieră minunată – cine nu vrea asta? Dar eram prea obosită. Prea lipsită de motivație să mai fac orice. Să mă mai zbat. Să mai încerc.