Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI NOUĂ

— Desigur, am s-o fac.

Ana și-a dat ochii peste cap, dorindu-și, în adâncul ei probabil, să mă pocnească cu toată forța de care era capabilă.

— Ești încăpățânată, a pleoscăit din buze. De ce ai vrea să pleci?

— Dar nu este vorba de o plecare ce ar avea loc acum, am încercat să o calmez, ci de o plecare care e posibil nici să nu aibă loc. Galeria merge bine, merge foarte bine, Ana, și am trecut-o pe listă pentru deschiderea unei filiale în Dubai. Este mai mult ca sigur că nu voi primi acceptul, deci poți sta liniștită.

Contactasem, într-adevăr, niște agenți din Dubai, în încercarea de a transforma galeria în ceva la nivel mondial. Nu știam dacă avea să îmi iasă, dar dacă zărisem o oportunitate, nu vedeam nici un motiv să nu încerc. Să nu îmi încerc norocul.

— Oricum, nu voi afla decât peste cel puțin câteva luni, și atunci am să dau, probabil, de un răspuns negativ. Deci poți să te calmezi, te rog?

Dar Ana nu a mai apucat să protesteze, fiindcă Sofia, secretara mea, a intrat în birou, agitată.

— Ade, am câteva dosare și cereri pentru sponsorizări și salarii, pe care nu le înțeleg de nici un fel!

M-am ridicat de la birou, luându-le din mâinile sale.

— Asta este treaba contabilei. De ce le faci tu, mă rog?

— Pentru că domnul Tomas a spus că Maria nu vine săptămâna aceasta, că nu se simte bine, și mi-a cerut să le fac eu ca să...

— Fir-ar tu să fii, Tomas! am izbucnit, mușcându-mi buza.

Am tras aer în piept și mi-am suflecat mânecile salopetei roșii. De când eram directoarea galeriei, începusem să mă îmbrac puțin mai feminin, mai elegant. Multe se schimbaseră.

— Sofia, lăsă-le aici și vorbesc eu cu domnul Tomas imediat. Du-te înapoi în birou și vin eu după să îți spun ce facem.

Fata mi-a zâmbit, părând foarte stresată, și l-am înjurat în gând pe Tomas în timp ce ea pleca, închizând ușa biroului după ea.

— E bolnavă contabila?

— E pe dracu! i-am răspuns Anei, așezându-mă furioasă la birou și apelându-l pe Tomas. Să vezi ce mă urlu la el, ticălosul!

Deja bănuiam, de vreo săptămână și ceva încoace, că idiotul și-o trăgea cu contabila, dar asta era prea mult. Nu mi se părea normal ca acțiunile sale să aibă consecințe asupra angajaților.

Îmi plăceau oamenii de la galerie, erau precum o familie, un grup, și mă purtam cu ei cum mi-aș fi dorit să se poarte alții cu mine. Le dădeam celor nou-veniți șansa pe care mi-aș fi dorit să o fi primit eu. Erau doar oameni pasionați de artă, doar pasiune și iubire și sentimentul acela de experiență pentru care toți tânjeau.

— Păpușa mea, cu ce ocazie acest apel drag mie?

Am închis ochii și am expirat pe nas.

— Idiot cretin ce ești, am început încet, simțindu-mi tâmplele pulsând. Unde este contabila noastră?

L-am auzit râzând prin telefon și am simțit o dorință arzătoare de a mă așeza în fața lui și a-i trânti un pumn în moaca proastă.

— Tomas, avem treabă de făcut, și nicio contabilă. Nu poate Sofia să facă salariile, ai înnebunit?

— Dar poate chiar se simte rău, s-a smiorcăit el. De fapt, de ce nu o întreb?

— Tomas...

— Maria, te simți mai bine?

— Atât de bine, am auzit-o pe fată gemând, și am simțit cum îmi venea să vomit.

Mi-am încordat tot corpul, fără să îmi pot imagina cum cineva s-ar putea simți bine în compania acelui violator handicapat.

— Tomas, nu am chef de glume, te rog! am scrâșnit. Trimite-o la muncă! Dacă îți faci de cap, fă-ți în afara programului.

— Ești geloasă cumva, păpușă?

— Da, de nu mai pot! am pufnit, ironică.

— Stai să îți trimit o poză, poate îți fac poftă de... mine! a chicotit.

— Tomas, ești scârbos și nu vreau nicio poză și...

Dar apelul s-a închis.

— Afurisitul! am țipat, aruncând telefonul pe birou și prinzându-mi capul în palme. Ana, nu îl mai suport, îți jur! Ori plec, ori îl omor, eu... Am crezut că pot să o fac dar nu face decât să îmi pună bețe în roate!

— Ade, ți-am spus să nu te bagi cu el în așa ceva, a spus Ana blând, încercând să mă mângâie.

Aveam lacrimi în ochi, dar mă forțam să nu plâng. Nu îmi permiteam să o fac. Vărsasem, pentru numele lui Dumnezeu, prea multe lacrimi din vina lui Tomas.

Telefonul a anunțat primirea unui mesaj și eu l-am apucat furioasă, râzând de nervi.

— Are atât de mult tupeu, vreau să îl blochez, nemernicul nu...

Dar am tăcut.

Era o poză cu el și cu Maria în pat, dezbrăcați, într-o poziție compromițătoare.

Am zâmbit.

Nu cred că am fost niciodată mai fericită să văd pe cineva dezbrăcat.

— Adelina, ce pățiși? Ești bine?

— Absolut divin. Mâine, eu câștig.

— Poftim?

Dar nu o mai auzeam pe Ana.

Știam doar că a doua zi urma să fie, de fapt, ziua victoriei mele.

Unei victorii pe care o așteptasem de prea mult timp.

Și pentru prima dată, voiam să plâng de fericire din vina lui Tomas.