Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL TREIZECI ȘI OPT

Eduard

Nu i-am mai scris. O sunasem, cel puțin în prima săptămână, zilnic. Niciun răspuns. Nici nu eram surprins, nu avusesem alte așteptări. Poate că, în locul ei, m-aș fi tratat la fel.

Dar asta nu însemna că mă durea mai puțin. Că mă detestam mai puțin.

Îl sunasem, însă, pe Marcus, care mi-a răspuns. Îl sunasem ca să mă asigur că ea era în grija lor și nu suferea singură. Aflasem că a dormit o săptămână la el, apoi s-a întors la apartament. I-am înjurat în gând orgoliul afurisit.

Au trecut treisprezece zile în care nu am vorbit cu ea. Deloc. Știam că îmi ceruse timp să digere totul, dar timpul fără ea mult prea tare mă durea. Mă distrugea.

Dar iată-mă, ce făceam eu? La cine mă duceam? Pe cine voiam eu să îmi vărs nervii și să mă descarc?

Exact. Alicia. O uram, deși nu ar fi trebuit, și deși era o ură empatică. Dar ea chiar nu avea habar ce îmi făcuse, ce ne făcuse. Cum mă distrusese.

Eram în mașină, în fața hotelului în care ea mă aștepta. Pentru că Alicia mereu venise când o chemasem. Chiar dacă amândoi știam că după trecutul nostru nimic nu a mai fost la fel, am păstrat fel de legătură, de conexiune.

Este o relație ciuda cea pe care o avem cu prima noastră dragoste – nu îi poți întoarce cu totul spatele niciodată, cât ai încerca.

Am ieșit din mașină, aranjându-mi sacoul cu o singură mână. Eram o personalitate, un nume în capitală. Nu îmi permiteam să pierd singurul lucru pe care nu îl puteam câștiga.

Când am intrat în hotelul din Piața Victoriei, nu m-am obosit să mă prezint. Am luat cheia de la un ușier care știa obiceiurile mele, apoi am urcat cu liftul până la etajul opt, apartamentul optzeci și opt.

Nu m-am obosit să bat la ușă. Am descuiat-o.

— M-ai chemat, a fost primul lucru pe care mi l-a zis.

— Ai venit, i-am replicat.

— Poate pentru că sunt proastă, mereu vin la tine.

Avea părul prins într-o coadă înaltă și purta un trening bleumarin. Nu era machiată și nu semăna deloc cu Alicia pe care o cunoșteam eu.

— De ce ai făcut asta, Alicia? De ce mi-ai făcut-o? am încercat să mă calmez, să mă controlez, făcând un singur pas spre locul în care ea stătea pe pat. Aș fi vrut să urlu. Aș fi vrut să plâng. Eram ca un actor ce a uitat definiția cuvintelor.

— Ce să îți răspund? Adevărul sau ceea aș vrea să numesc adevăr?

— Alicia, dacă nu vorbești clar, am să urlu. De două afurisite de săptămâni simt că mor, și doar din vina ta! Doar pentru că ți-ai băgat tu coada! De ce ai făcut-o? Pentru că de când e Adelina nu mă mai culc cu tine? Pentru că...

S-a ridicat și m-a plesnit peste față cu putere.

— Ești un nesimțit, a spus plângând. Totdeauna am știut că nu am fost nici pe sfert la fel de importantă ca Venera pentru tine, dar am acceptat. Ți-am acceptat totul, Eduard. A fost sora mea și te-a iubit la fel cum te iubesc și eu. Dar Adelina... Eduard, ea este Venera doi! O copie fidelă!

— Greșești! am țipat, lovind cu pumnul în perete. Nu știam cum să îi explic, să o fac să înțeleagă că ceea ce simțeam eu pentru Adelina era complet diferit față de ce am simțit pentru Venera. Nu se compara absolut deloc. O uitasem pe Venera, uitasem totul, mă uitasem pe mine îndrăgostindu-mă de fata asta.

— Îți este atât de greu să înțelegi că nu suport, nu vreau să te văd fericit? Mi se face rău fizic! Te urăsc din inimă, Eduard! Te urăsc pentru că tu ești fericit și tu ai trecut mai departe, dar eu sunt tot copila aia de care ți-ai bătut joc. Și mă urăsc pe mine fiindcă nu posed nici un dram din puterea pe care alte femei o au.

— Atunci ignoră-mă! Pleacă și nu mai veni niciodată când te chem, Alicia! Știi prea bine ce fel de monstru sunt, dar uite – îți dau totul. Tot ce îți poftește inima, bani, funcție, apartamente, diamante, numai lasă-mă să o iubesc pe ea!

S-a așezat din nou pe pat, privind în gol cu un zâmbet trist fluturându-i pe buze.

— De ce ea? De ce o iubești pe ea? De ce ea și nu eu?

Am înghițit în sec. M-am apropiat și am îngenuncheat în fața ei, așezându-mi palmele pe genunchii ei.

— Pentru că tu ești bună. Ești pură și nu ești rea.

— Și ea este rea?

Am zâmbit.

— Este singura persoană care este mai distrusă decât sunt eu.

A oftat, iar eu i-am șters lacrimile. Mă uram pentru cât o rănisem pe fata frumoasă din fața mea. Îmi aduceam aminte de prima dată în care am văzut-o, cum a venit la mine și mi-a adus lumină în suflet. Îmi era dor de liniștea pe care o aveam atunci.

Am luat-o de mână și am strâns-o, iar ea și-a răsfirat degetele prin părul meu.

— O să te ierte, Eduard.

— Nu ai de unde să știi, am oftat eu.

— Ba da, a zâmbit tristă. Pentru că te iubește.

— Iubirea nu înseamnă mereu iertare.

— Ba da, prostule, ba da. Fix asta înseamnă.

*

Ore mai târziu, ne-am calmat amândoi, am stat și am discutat despre atâtea, exact ca înainte. Am întrebat-o pentru prima oară în multă vreme ce vrea să facă cu viața ei acum. Și mi-a spus că vrea să se angajeze la un cabinet veterinar din Cluj. Am rămas surprins când am auzit că în vară se va muta acolo.

Am comandat mâncare și ne-am uitat la desene animate. Am dormit lângă ea, ca doi vechi prieteni ce aveau nevoie să se consoleze.

I-am vorbit mult și despre Adelina. Iar ea m-a ascultat, și-a cerut scuze, dar eu i-am spus mulțumesc. Cred că dacă Alicia nu ar fi fost cuprinsă de nervi să vorbească fără să gândească, secretul ar fi rămas secret pentru totdeauna.

Căci Adelina a avut o tentativă de a căuta informații despre mine – îmi aminteam reacția mea îngrozitoare când i-am găsit dosarul în cameră. Dar nu mersese până la capăt cu inițiativa ei. Alesese să mă creadă.

Și știam că nu căutase, că nu citise, căci dacă ar fi făcut-o, nu mi-ar mai fi vorbit. Din acest motiv mă și înspăimântasem atât în ziua aceea.

A doua zi, m-am trezit primul, aproape de ora șase dimineața. M-am îmbrăcat, am comandat micul dejun și i-am lăsat un bilet pe birou Aliciei.

Mulțumesc. Promit să am grijă de tine, de la distanță, pentru totdeauna. Ești prietena mea cea mai bună, fata mea de la șaptesprezece ani.

Și apoi am scris alt bilet. Pentru un alt tip de fată. Pentru fata mea eternă.

Am luat cele două bilete de avion pentru Italia, le-am pus într-un plic, alături de o scrisoare, și am expediat-o.

Acum nu mai aveam de făcut nimic decât să aștept.

„Dragă Adelina, dragă fată pe care nu o merit,

Știu că nu vrei să auzi de mine. Și tocmai de asta mi-am permis să îți scriu – nu mă auzi, mă citești, nu te mai înfuria atât.

Nu știu la ce decizie ai ajuns în aceste două săptămâni, însă eu am luat-o pe a mea – viața mea fără tine este urâtă. Seacă, lipsită de artă și culoare. Tu ești arta mea preferată.

Prin urmare, dacă găsești în tine dorința de a mă ierta și iubi în continuare, te voi aștepta în aeroport.

Avem avionul pe 18 iunie, săptămâna viitoare, la ora opt seara.

Voi fi acolo, căci poate tu vei veni.

Pentru totdeauna, al tău ciudat."