Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL TREIZECI ȘI NOUĂ

Adelina

„Dragă Adelina, dragă fată pe care nu o merit,

Știu că nu vrei să auzi de mine. Și tocmai de asta mi-am permis să îți scriu – nu mă auzi, mă citești, nu te mai înfuria atât.

Nu știu la ce decizie ai ajuns în aceste două săptămâni, însă eu am luat-o pe a mea – viața mea fără tine este urâtă. Seacă, lipsită de artă și culoare. Tu ești arta mea preferată.

Prin urmare, dacă găsești în tine dorința de a mă ierta și iubi în continuare, te voi aștepta în aeroport.

Avem avionul pe 18 iunie, săptămâna viitoare, la ora opt seara.

Voi fi acolo, căci poate tu vei veni.

Pentru totdeauna, al tău ciudat."

Am citit de trei ori scrisoarea pentru a mă putea convinge că era reală. Erau două bilete – era scrisul lui. Și deși nu aș fi vrut să mă mai afecteze, să mai simt ceva, simțeam că mor cu fiecare literă pe care o întrezăream.

Ultimele două săptămâni trecuseră precum decenii, s-au scurs de parcă n-ar mai fi vrut să plece. Mă obișnuisem atât de mult cu Eduard, cu tot ce reprezenta el, cu siguranța lui și cu viața pe care o creaserăm amândoi, unul lângă celălalt, încât îmi venise aproape imposibil să înțeleg cum să mai trăiesc fără el.

Pictasem, îmi făcusem toate sarcinile, datoria, mersesem la galerie, dar nimic nu mai era la fel.

Începeam să cad din nou fără el.

Și mă gândisem mult la tot ce aflasem. La sora Aliciei, la Venera. Începusem să vorbesc mai des cu Alicia, venise la mine de câteva ori și îmi povestise mai pe îndelete situația.

Iar partea rațională din mine știa că nu aș fi avut niciun motiv – sau că nu ar fi trebuit să am – pentru a mă întoarce la Eduard. Pentru a-i permite să se întoarcă. Mă mințise. Dumnezeule, se culcase cu sora iubitei lui, care mai apoi își luase viața!

Și el știuse că ea avea probleme, că nu era suficient de matură și stăpână pe situație, și totuși o făcuse aproape inconștient să meargă până la capăt. Nu puteam să îmi scot din minte acele imagini.

Îmi imaginam că fata aceea eram eu și îmi aminteam fiecare atingere pe care nu am vrut să o simt, fiecare sărut pe care am fost forțată să nu îl pot respinge, fiecare respirație pe care a trebuit să o îndur.

Plângeam pentru Venera. Pentru Alicia și pentru familia acestora.

Și plângeam pentru Eduard. Pentru că fusese un monstru.

Și plângeam și pentru mine – pentru că ajunsesem să mă îndrăgostesc de ceea ce urâsem.

— Seba, nu pot... Nu pot! am înghițit eu în sec, băgând scrisoarea în plic pentru a mia oară, de parcă îmi devenise rutină. Arunc-o!

— Adelina, facem asta de trei ore. Ești sigură că nu vrei să mergi mâine să îl vezi? Măcar să vorbiți! Nu poți să fugi la nesfârșit de lucruri...

— Să fug?

Am zâmbit și am tras aer în piept. Așadar, asta credeau oamenii despre mine? Că fug?

— Știi ce am vrut să spun, eu mă refer că...

— Fug, Seba, da. Fug, și am să o fac de câte ori va fi necesar, deoarece știi ceva? Fuga mea mă protejează. Nu poți sta în aceleași medii și să aștepți rezultate diferite.