Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL PATRUZECI ȘI DOI

Când am ajuns acasă, sau mai bine spus, în vechea mea casă, în vechiul meu apartament pe care acum îl blestemam, am urlat.

Am urlat și am spart tot ce am putut găsi aproape, am înjurat și am înjurat. Eduard mă adusese până în fața blocului, îmi deschisese portiera mașinii și îmi spusese la revedere. Nu mă sărutase, nu mă îmbrățișase, nici nu mă privise.

Și când i-am spus să se uite la mine, mi-a spus „Pleacă, Adelina. Tu asta știi, oricum, să faci."

Îi simțeam durerea și îmi rupea mie sufletul. M-a durut.

Nu am vorbit cu nimeni. Am luat-o pe Lola de la Alicia și m-am pus în pat, strângând ghemotocul de blăniță la piept, doar ca să pot să adorm.

După vreo trei, patru ore de dormit, m-am trezit. Dar nu din proprie voință, ci pentru că am auzit soneria telefonului. Nu, surprinzător, nu crezusem că era Eduard cel care suna. Simțeam când îmi scria, când mă suna, când era el. Mereu îl simțisem. Știam oricum că nu mă va mai suna, deși o parte din mine, pe atunci, nu își pierduse speranță Când afli de moartea cuiva, primele zile îți pare ireală, imposibil de crezut. Exact așa mă simțeam eu – paralizată.

Am bâjbâit prin întuneric după telefonul care continua să sune. Era cu siguranță trecut de miezul nopții, fiindcă mă culcasem de cum ajunsesem în casă, ceea ce se întâmplase după cinci după amiaza.

Lola a lătrat când m-am rotit prin pat și am luat telefonul de pe noptieră.

Mama.

Am încremenit cum încremenește noaptea în fața zorilor, cu telefonul în palme. Mama. Un nume și un număr pe care nici chiar pe mine nu mă lăsase sufletul să îl șterg din telefon.

Cu sufletul tremurând, fără a știi la ce să mă aștept, am vrut să răspund. Dar exact atunci când degetul meu a atins butonul verde, apelul s-a oprit.

M-am încruntat, dar apoi am respirat ușurată. Oricum nu aș fi știut ce să spun.

Doar că a sunat iar. Un apel după altul.

Am înghițit în sec, am tras aer în piept, și m-am grăbit să răspund de data aceasta. Știam că dacă închidea iar și nu mai suna, orgoliul nu mi-ar fi permis să îmi sun mama.

— Mama?

— A murit, Adelina! A murit!

Hohote aproape grotești de plâns m-au luat prin surprindere. Mama, femeia care mi-a dat naștere și cu care nu mai vorbisem de atâtea luni, mă suna și urla. Am știut atunci că avea cu adevărat nevoie de mine – m-a durut asta. Nu aș fi vrut ca oamenii să aibă nevoie de mine.

— Respiră, mami. Ce s-a întâmplat? Cine a murit?

Un alt hohot grotesc.

— Tatăl tău.

Mi-a căzut telefonul. O auzeam în continuare cum urla de durere.

— Peste trei zile noi îl... Ah, Doamne! Vino acasă acum, te implor!

Urla. Nu am văzut-o niciodată atât de slabă. Implora.

— A murit! A murit, a murit...

Auzisem. Tata murise. Putea să tacă acum.

*

Nu aș știi să descriu zarva ce a urmat. Nici să delimitez timpul cât a durat să mă decid dacă voi merge sau nu acasă.

Pentru că da, era tatăl meu, dar o parte din mine știa că ei nu ar fi venit dacă aș fi fost eu acolo. Dacă aș fi fost eu în locul lui. O parte din mine știa că ei nu ar fi venit dacă eu aș fi avut nevoie de ei acum.