Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL PATRUZECI ȘI NOUĂ

15 august, 2012

Trecuseră nouă săptămâni de când nu îl mai văzusem. Nouă săptămâni.

Culoarea părului său avea să fie aceeași? Aveau ochii lui să se mai aprindă când avea să mă vadă? Urma atingerea lui să fie la fel de blândă? Urma să mă sperii de privirea, vocea, tonul, pumnul său încleștat? Se schimbase ceva? Mă mai iubea?

Puteam să îl fac să mă mai iubească?

Mi-am strâns pumnii pe lângă corp, frustrată și supărată pe mine pentru că îmi păsa. Pentru că încă îmi păsa. Pentru că era singura persoană, singurul bărbat, în fața căruia nu puteam fi nicicum, dar slabă.

Îmi răspunsese la mesaj, la trei dimineața, folosind un singur cuvânt: bine.

Iar pentru mine a fost suficient.

Plaza, cel mai luxos restaurant din București, cu nouă etaje. Nouă etaje, câte un etaj pentru fiecare săptămână în care nu ne-am vorbit.

La etajul nouă, deasupra, era un acoperiș pe care eu așteptam. Îl rugasem pe patron, George, să mă lase două ore, după 23, să fiu doar eu și cel pe care îl așteptam acolo. Iată-mă ajunsă în postura de a face rezervări și a îmi permite mese la unul din cele mai scumpe restaurante din București, doar pentru că voiam să fiu melodramatică.

Am trecut la asta, eu, fata care cu un an în urmă abia avea bani pentru facturi lunare.

Era noapte, ora unsprezece, 15 august, 2012. Pe acoperișul de la Plaza, vântul bătea și era un oarecare curent, ca înainte de furtună. Erau nori pe cer, care acopereau luna, iar stelele erau prea puține pentru a putea fi observate. Prea mici, aș spune. Eram doar eu pe acoperiș, și o masă rotundă albă, pe care stăteau două pahare și două farfurii. La mijloc, un bol acoperit cu paste și o sticlă de vin. Și, desigur, o scrumieră.

Nu aveam stare, nu puteam sta jos. Mă ridicasem și mă îndepărtasem de masă, plimbându-mă dintr-o parte în cealaltă a terasei, trecându-mi nervoasă limba peste buze, ca mai apoi să mă înjur că îmi îndepărtam rujul roșu.

Aveam părul lung până în talie, curgând în valuri mari, șatene, pe spatele meu. Nu îmi purtam ochelarii în seara aceea, îi lăsasem în geantă pentru că Eduard a spus că îi place cum arăt fără ochelari mai mult – spunea că se pierdea cu firea când mă vedea fără ei. Eram ușor machiată și aveam genele negre curbate, lăsându-mi la iveală irișii de ciocolată.

Îmi pusesem un set de argint, cu pietricele – cercei și colier, iar pe deget purtam un inel în formă de șarpe, de aur alb. Aveam tocuri negre și o rochie roșie, cu umerii goi, lungă până la glezne, cu crăpătură pe picior.

Și un detaliu foarte important? Purtam parfumul de la el. Mi-l adusese o dată cadou, când a întârziat la muncă. Venise acasă cu un zâmbet pe chip și mi-a spus:

— Iubita mea, dacă mă așteaptă, trebuie să aibă o scuză. Ai așteptat parfumul, nu bărbatul. Nu ești femeia care așteaptă după bărbați, ești femeia pe care ei o așteaptă.

Mi-am dus mâna la gât, jucându-mă nervoasă cu pandantul colierului. Atât de mult îmi doream să pot numi ceva acasă din nou.

Nu avusesem un acasă decât pentru câteva luni, pentru un an cu el. Eu când aveam să mai am un acasă? Aveam să mai simt vreodată liniștea, confortul? Pacea?

Mi-am înghițit nodul din gât.

Nu, nu despre asta era vorba în noaptea aia. Era vorba despre altceva.

M-am uitat la ceasul negru de la încheietură. Îi pusesem baterie, iar timpul mergea din nou, înfiorător de repede când trebuia să încetinească. Înfiorător de încet când trebuia să se grăbească.