Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL TREIZECI ȘI CINCI

Mi se părea prea mult roșu pe pânză, astfel că am închis ochii, apoi i-am deschis din nou. Al naibii de portret monocrom!

Chiar dacă viața mea se schimbase complet, facultatea era în continuare pe lista lucrurilor de făcut. Astfel că aveam de terminat un portret pe pânză monocrom, până a doua zi când trebuia să îl predau.

— Mie îmi place cum arată.

— Ei bine, tu nu ești critic de artă, iubirea mea. Fără supărare.

Am pufnit, aruncând pensula pe jos. Eram la birou, în pauza de prânz, și vorbeam cu Eduard pe video. Avusesem prea mult de lucru ca să mai apuc să vin acasă săptămâna aceea, și chiar și în seara aia aveam să ajung târziu. Începusem să obosesc din ce în ce mai mult, dar era un fel de oboseală plăcută.

— Mi-am pus concediul în iunie. O săptămână, am spus în timp ce conturam pleoapa bărbatului de pe pânză.

— Doar una?

— Da. Mai sunt... trei săptămâni și îl iau. Uau, cum trece timpul!

Pe ecranul telefonului mobil îl vedeam pe Eduard care mânca paste și râdea de nervii mei.

— Atunci e bine că am cumpărat bilete.

— Ce bilete? am spus absentă, înjurând printre dinți când m-am murdărit din nou cu vopsea.

— Ah, nu ți-am spus? Te duc în Italia, artisto!

— Bine.

— Adelina? a râs Eduard, captându-mi atenția. Ai auzit ce am spus?

Am clipit și mi-am îndreptat spatele, apropiindu-mă nervoasă de telefon.

— Edi, fac ceva! Sunt convinsă că e bine orice decizie vei lua și...

— Ți-am spus că te duc în Italia, a râs el, urmărindu-mi atent reacția.

— Poftim?

— Mergem în Italia peste trei săptămâni.

Am ridicat din sprâncene, nevenindu-mi a crede ce auzeam. Nu credeam că eram în acel stadiu al relației în care puteam planifica concedii, călătorii, dar nu pot spune că mi-a displăcut să observ că se gândise deja la aceste aspecte. Înaintea mea. Fără a fi silit de nimeni.

Zâmbetul mi s-a lățit pe chip și l-am pus să repete.

— Cum adică mergem în Italia? Tu vorbești serios?

— Da, a ridicat din umeri cu un zâmbet în colțul gurii. Ți-ar prinde bine o vacanță. Amândurora ne-ar prinde, ca să recunosc.

Am închis ochii și m-am lăsat pe scaun, uitând de supărarea pe care tabloul mi-o provocase. Italia. Își amintise că i-am spus că acolo era capitala artei pentru mine, că acolo îmi doream să ajung cândva.

Era perfect.

— Mergem în Italia, am șoptit, mușcându-mi buzele.

— Mergem în Italia, artisto, mi-a făcut cu ochiul, dar fericirea i se vedea pe tot chipul, în ochi, în zâmbet, în cuvinte.

— Te iubesc, i-am spus, în lipsa altor cuvinte.

Nu crezusem că oamenii erau perfecți, dar el era.

*

— Adelina, e o doamnă care vrea să te vadă.

— Trimite-o înăuntru, i-am spus secretarei, fără să îmi desprind privirea din dosare.