Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘASE

Eduard

La nouăsprezece ani, credeam că sunt mai presus decât Dumnezeu Însuși. Pentru mine nu exista nimic mai bun și important decât mândria. Îmi plăcea să mă cred important, îmi plăcea să cred că lumea întreagă levita în jurul meu.

Și nici nu aveam motive să cred altfel, înainte să fiu învinovățit. Am fost primul copil din familia mea, răsfățat, alintat. Arătam mai bine decât majoritatea băieților de la liceul meu, fetele nu își luau ochii de pe mine și aveam și o inteligență desăvârșită – aveam cele mai bune note, aveam cel mai popular grup de prieteni, făceam cursuri în străinătate. Profesorii mă iubeau, colegii mă priveau ca pe un model, ca pe ceva ce ei nu erau.

Pe scurt, eram perfect.

Și aș spune că perfecțiunea nu există, dar eu chiar am fost perfect pe atunci.

Până când a venit vorba despre dragoste. Până când a venit vorba despre o fată. Și despre sora ei.

Și până când nu am mai fost perfect. Până în ziua în care am devenit distrus, din străfundul sufletului și până în cele mai întunecate cotloane ale minții – distrus. Și nu frumos. Deloc frumos.

*

Era ultimul an de liceu. Ca orice băiat, încercam să mă distrez cât de mult puteam, deoarece știam ce avea să urmeze după. Facultatea. Și cum voiam să mă înscriu la medicină, eram destul de sigur că n-aveam să mai am prea mult timp de distracție odată cu începerea vieții academice.

— Frate, ne vedem diseară la petrecere? La Maria acasă, m-a informat Andrei, pasându-mi o bere.

— Nu știu dacă am să vin, am spus, luând o gură din berea lui.

Nu ne prea păsa că era abia ora prânzului și că eram încă în incinta școlii. Era aproape de vacanța de vară, deci profesorii erau mult mai lejeri cu noi, mult mai drăguți, dintr-un motiv sau altul, știind că era ultimul nostru an alături de ceilalți. Voiau doar să venim la școală pentru pregătiri de bacalaureat și testări.

— De ce naiba să nu vii? Ce treabă ai?

M-am ferit să răspund. Nu eram sigur că voiam să îi spun că învățam pentru admiterea la facultate. Nici măcar nu îmi plăcea medicina, uram să văd sângele și uram chimia, științele atât de exacte, dar nu știam ce alte oportunități aș mai fi avut. Medicina fusese acel ceva pe care te axezi încă din copilărie – pur și simplu știam că acolo trebuia să merg, nu neapărat dacă voiam sau nu. Dacă mă pasiona. Știam ce trebuia, nu ce îmi plăcea.

Și pe atunci credeam că e bine.

Credeam că e suficient.

— Bine, poate trec. Să văd dacă îmi dă tata mașina lui. Poate agățăm vreo fată drăguță, i-am făcut cu ochiul, dându-i înapoi sticla de bere pe care o golisem deja la jumătate.

— Maria e doar a mea.

— Știi că fata nu e deloc de nasul tău, dobitocule.

— Haide, taci! Poate o combin eu cumva.

Dar doar visa. Maria era acea tipă cuminte care te surprindea când te așteptai mai puțin. Învăța, se îmbrăca decent dar atractiv, era foarte frumoasă și invidiată. Dar din câte știam eu, avea mai mulți admiratori decât putea număra pe degetele de la o mână și totuși nu avusese niciodată un iubit. Nu puteam înțelege de ce, dar poate tocmai asta îi sporea farmecul.

— Visează în continuare, i-am spus și mi-am trecut mâna prin păr.

Eram în curtea liceului. Eram îmbrăcat în blugi negri și jachetă de piele neagră. Eram exact ceea ce crezusem că voi fi – tipul perfect. Tipul care nu suferea de nimic. Tipul care le avea pe toate. Aveam toată viața planificată înaintea ochilor mei.