Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL PATRUZECI

I-am luat mâna în palme și am mângâiat-o încet. Încercând să absorb fiecare cută, fiecare linie, fiecare textură posibilă. De parcă aș fi vrut să îmi imprim în memorie cum arată mâinile ce mă ating fără să mă sperie.

— Spune-mi, ce te face să simți acest tablou?

Eram în Veneția, ne plimbam în Palatul Dogilor, uitându-ne când la o pictură, când la alta. Pictorul din mine, artista din mine, le analiza pe toate, precum ar face un scriitor cu o sumedenie de cuvinte înșirate pe un covor.

— Paradisul?

— Paradisul, desigur.

Eram în camera principală, sala cea mare, uitându-ne la „Paradisul" lui Tintoretto. Amestecul de culori, de lumină, și personajele sacre era devastator. Era liniștitor. Atâta căldură după atâta frig.

— Sincer? a spus Eduard, luându-mă de mână.

— Sincer.

Treceau atât de mulți oameni prin palat atunci, la ora aceea venețiană, însă cumva timpul părea clădit doar pentru noi, Tintoretto părea că a pictat doar pentru noi, iar cerul părea să se însenineze doar pentru că eram noi doi aproape. Milioane de nimeni ce se înecau în neant.

— Dă-l dracu de orgoliu, Adelina. Mă face să simt frică.

— Frică? am întrebat surprinsă.

— Da.

M-a strâns mai tare de mână.

— E un contrast puternic între întuneric și lumină. Și totuși, privind cu atenție, întunericul pare să domine. Nu vreau să mai domine întunericul în viața mea.

M-am pus în fața lui și i-am zâmbit, atingându-i cu reținere obrazul.

— Crede-mă, nu o să o mai facă. A dominat destul.

Și l-am luat în brațe, pe el, bărbatul care se credea prea rău pentru a fi iubit. Și i-am dovedit încă o dată că eram distruși frumos când eram împreună. Că eram puternici, că eram vii, că eram inseparabili și copii.

*

Eram de trei zile în Italia și tot ce făcuserăm fusese să ne luam doza necesară unul de celălalt. Nu îmi plăcuseră săptămânile în care nu ne-am vorbit, în care am fost departe de el, dar cumva, cred că aveam nevoie de ele. Atât eu, cât și el. Pentru că, să fim sinceri.

Cum își dă un om seama că iubește un alt om mai bine decât încercând să îl urască?

Iar eu nu puteam să îl urăsc. Pentru că, să fiu a naibii, puteam să îl înțeleg. Și el putea să mă înțeleagă.

— La ce te tot gândești? Ești mai tăcută decât de obicei zilele acestea, mi-a spus, dându-mi o șuviță de păr după ureche.

Era plăcut, nici cald, dar nici frig, vântul adia silențios. Eram la o terasă din apropierea hotelului, pe malul apei. Îmi plăcea Veneția, atât de plină de trecut și de viitor, de oameni călători ce păreau să se găsească pe ei înșiși pe acele străzi înghesuite.

Eu îl regăsisem pe el, pe al meu el, pe acele străzi.

— Mă gândeam la noi, i-am spus după o pauză. Suntem frumoși împreună.

— Crezi?

— Ești singurul cel puțin la fel de distrus ca mine.

— Și tu ești singura mai distrusă decât mine.

I-am zâmbit încet, cu colțul buzelor. Nu era o competiție, dar începusem să cred că acest gând îl liniștea – ca și cum, fiind mai păcătoasă decât el prin meleagurile sufletului, nu aveam să îl judec. Îl liniștea că știam ce e aia furtună.