Coincidențele Dragostei

CAPITOLUL PATRUZECI ȘI PATRU

De când ajunsesem, telefonul meu a rămas închis, în geanta cu care venisem. Pur și simplu nu avusesem nici timpul, nici dispoziția necesară de a primi apeluri sau a pierde vremea în fața ecranului. Eram convinsă că aveam să dispun de suficient timp în cele nouă ore petrecute zburând.

Numai că atunci când mama a intrat în bibliotecă și a scos un țipăt, speriindu-se de prezența mea – eram întinsă în continuare pe covor, cu părul pe față, picioarele încrucișate în moduri nefirești și saliva prelingându-mi-se pe brațe – mi-am dat seama că nu îmi pusesem alarmă.

— Allah, ce faci aici?

Am sărit în fund, vocea ei stridentă făcându-mă să mă trezesc instant.

— Am adormit, am spus, frecându-mă la ochi. Cât este ceasul?

— Trei după amiaza.

— Futu-i!

M-am ridicat în picioare mai repede decât aș fi făcut-o dacă ar fi aruncat cu apă rece pe mine, luând caietul și pixul din noaptea precedentă cu mine.

Oboseala își spunea cuvântul, deoarece dormisem douăsprezece ore, fără întrerupere. Ultima oară când am dormit douăsprezece au fost probabil orele de somn adunate pe două săptămâni.

— Ce faci, de ce alergi?

A venit după mine în camera bunicului, privindu-mă cum mă agitam să pun puținele lucruri la loc în rucsac.

— Avionul, am icnit, lovindu-mă cu palma peste frunte. Avionul, o să pierd avionul! L-am pierdut...

— Îl poți lua pe următorul, calmează-te! Pentru numele lui Allah, tatăl tău a murit și tu te arăți mai afectată de pierderea unui avion!

Poate că nu mă trezisem prea bine.

Dar a fost suficient.

A fost suficient să mă facă să mă trezesc.

Am scăpat ghiozdanul din mână și m-am întors pe călcâie, pufnind în râs.

— Mamă, chiar nu cred că vrei să începem această discuție acum. Crede-mă pe cuvânt.

— Ce discuție, Adelina? Nu ai vărsat o lacrimă, tu știi ce o să vorbească oamenii? Știi ce o să spună de tine, de noi? După ce că ne facem de rușine fiindcă nu mai avem nici un bărbat, nici un cap al familiei, apari și tu după doi ani...

— Tu m-ai chemat! Tu mi-ai zis să vin! am urlat, făcând un pas spre ea.

— Păi era normal să vii, nerecunoscătoareo! Tatăl tău a murit, tatăl tău...

— Tatăl meu te-a violat.

A înghețat când i-am spus asta, și i-am văzut frica din privire.

— Tu...

— Am văzut. Nu apucasem să plec la bunicul, eram încă în casă și te-am auzit cum țipai! L-am văzut de nenumărate ori cum te-a bătut, cum a lovit-o pe bunica, pe mătușa, pe oricine avea chef, chiar și pe mine. Am văzut cum te-a rănit.

Mi-am închis ochii, căci lacrimile îi invadaseră.

— Nu mă pune să plâng pentru el, te rog, pentru că nu o să o fac. Toate lacrimile pe care le am sunt pentru tine.

M-am apropiat de ea și i-am sărutat mâna.

— Mamă, nu vreau să fiu tu! Nici bunica, nici mătușa, nu vreau să fiu ca voi. Vreau să fiu eu, și tocmai de aceea am plecat de acasă. Și m-am găsit. Mi-am urmat pasiunea, am ajuns să muncesc, să câștig, m-am îndrăgostit... Am fost în Italia, am râs, gustul sărat de lacrimi invadându-mi buzele. Am pierdut iubirea și am dezamăgit persoanele dragi mie, dar nu îmi pare rău că am plecat de aici, nu îmi pare rău că nu vreau și nu pot plânge pentru tata, nici pentru că nu o să mă mai întorc. Nu îmi pare rău de nimic din toate astea!