Mijlocitoarea

Capitolul XXII - Declan

Declan

M-aş fi aşteptat ca sărutul Alyssei - nu că mă aşteptam la un sărut din partea ei, în orice mod, formă şi cale - să fie reţinut, inocent, poate stângaci, în mod sigur neîndemânatic. Asta este ceea ce ar fi trebuit să fie, până la urmă. Nu este. Este cald şi pasionat şi îndeajuns de iscusit încât trupul meu răspunde înainte să îl pot opri, returnându-i sărutul cu aceeaşi ardoare. Apoi - spre nefericirea mea, o parte din mine întotdeauna va crede – apare în mintea mea următoarea întrebare: este ea Alyssa sau vreo clonă proastă?

- Ce crezi că faci? şuier, încercând să nu atrag atenţia cuiva.

Să nu o atrag asupra ei, nu pentru mine. Este îndeajuns de comun să fiu văzut sărutându-mă cu vreo fată la o petrecere, dar ea nu mă va ierta niciodată dacă aş fi atras atenţia că „vreo fată” a fost chiar ea.

- Ce crezi că fac?

Da, în mod definitiv ea tocmai a tors. Nu credeam că Alyssa este capabilă să toarcă. Dacă ar fi o pisica - ceea ce este posibil, luând în considerare cât de mult îl iubeşte pe Shadow - ar fi o pisică de munte sălbatică, nu o pisică de poală capricioasă. Asta este mult prea ciudat, poate a avut dreptate şi eu nu ar fi trebuit să o aduc.

- Trebuie să te duci acasă, o anunţ, împingând-o deloc cu delicateţe spre uşă.

Ea nu va avea parte de încă o şansă de a se umili. Dispoziţia ei se schimbă ca vântul. Îmi strânge mâna panicată. Chiar şi beată, strânsoarea ei este îndeajuns de puternică pentru a mă răni şi a mă forţa să mă opresc.

- Nu! exclamă, încordându-şi picioarele şi refuzând să se mişte.

Capete se întorc să se uite la noi. Las să iasă un oftat enervat şi o trag într-un colţ, departe de oameni.

- Declan, nu pot pleca acasă, nu aşa! şuşoteşte frenetică, uitându-se la mine cu ochii imenşi înrămaţi de gene interminabil de lungi. Mama nu mă poate vedea. Am jurat! Dacă vede... Declan, nu pot!

Gem. Noi suntem extraordinar de norocoşi că ea nu poate sau nu vrea să îşi folosească ochii cu o forţă atât de mortală când este trează, deoarece dacă o face, întreaga rasă masculină ar fi la picioarele sale.

- Bine, sunt de acord ezitând.

Dar apoi îmi întăresc hotărârea. Probabil mă ajuta faptul că ochii ei îşi diminuează intensitatea.

- Dar nu vei sta aici jos. Parker are camere sus unde poţi dormi până îţi revi.

Faptul că cedează cu o supunere instinctivă, fără să comenteze dovedeşte că ceva nu este în ordine. O târăsc spre locul unde l-am văzut ultima dată pe Parker. Este destul de impresionant, de fapt. Aşa beată cum este, ea nu se împiedică nici măcar o dată. Nu a glumit când mi-a spus de tocurile alea. Chiar poate să meargă.

- Hei, Parker, mormăi, vorbind cât pot de încet, dar să şi fiu auzit peste muzică. Ai o cameră în care mă pot întinde?

Arăt spre Alyssa. Îmi aruncă o privire, pe jumătate şocată, pe jumătate înfumurată. El ştie foarte bine ce înseamnă când cer o cameră.

 - Nu pentru asta! clarific imediat.

Cum se poate gândi la aşa ceva? De fapt, sunt surprins că el este atât de logic.

- Este foarte beată.

- Cum de ţi-ai dat seama? Nu arată.

Are dreptate. Poate nu arată ca Alyssa, aşa cum este îmbrăcată doar câteva detalii separând-o de a fi numită târfă, dar arată îndeajuns de trează în timp ce mă aşteaptă nerăbdătoare, ondulându-se puţin pe ritmul muzicii, de parcă nu îi poate rezista sau nu se poate opri din dansat.