Capitolul X

13.8K 1K 31
                                    

Capitolul X

Alyssa

Proiectul a fost uşor, oricât mă dezgustă să admit asta. Nu numai că Declan şi-a făcut partea de proiect cu un minim de plângeri - după ce am depăşit obstacolele iniţiale, normal - dar l-a şi prezentat cu uşurinţă şi şarm, ceva ce nu aş putea reproduce. Nu în faţa tuturor acelor oameni, cel puţin. Nu este vorba atât de mult despre faptul că mi-ar păsa de ceea ce cred alţii despre mine, cât despre faptul că, dacă mă umilesc singură, nu mi-o voi ierta. Însă cu el ca partenerul meu, eu posibil – doar posibil, nu este nici o calea de a dovedi – am luat o notă mai mare decât fără acesta. Desigur, cu ajutorul meu, el a primit o notă pe care probabil nu a văzut-o în viaţa sa. Deci tot a obţinut afacerea cea mai avantajoasă, dar ar fi dificil pentru mine să obţin o înţelegere mai bună în această situaţie.

Mă rezem de spătarul scaunului şi urmăresc ultima echipă de azi terminând. Ei s-au împiedicat şi bâlbâit pe tot parcursul prezentării şi au terminat într-o notă distinct de anticlimatică, dar sunt mai buni o idee decât restul nerozilor care au prezentat până acum. Cel puţin aceştia nu au zis nimic ostentativ de fals, ca afirmaţia unei echipe că primul război mondial a început în 1912.

Clopoţelul sună, scoţându-mă inconfortabil de rapid din gândurile mele. Chiar şi distrasă fiind, eu tot sunt printre primii care intră în hol, o abilitate pe care am perfecţionat-o după lungi ani de practică. Desigur, mă ajută că aveam deja lucrurile băgate în ghiozdan, dar acest detaliu este neglijent.

- Devereaux!

Mă forţez să nu îngheţ pe loc la auzul vocii impunătoare a lui Declan, ci doar să mă întorc indiferentă. El are nevoie de cineva care să nu îl asculte orbeşte.

- Da?

Merge rapid – nu există precipitare pentru un O'Shea – spre mine.

- Ai fost okay, azi, mă informează.

L-aş fi luat drept un compliment care aparent este, dacă nu ar fi fost pentru condescendenţa din vocea sa.

- O, mulţumesc! gânguresc cu falsă sinceritate. Şi tu ai făcut o treabă bună.

El chiar tresare. De abia este perceptibil, dar cu siguranţă a fost o tresărire.

- Opreşte-te, ordonă tăios.

- Ce să opresc?

Dacă încearcă să îmi comande mie, ei bine, eu pot fi la fel de literară ca cel mai rău motor de căutare.

Acesta tremură pe jumate, cumva.

- Din a vorbi ca ele.

- Cine?

- Fanele mele, explică în sfârşit.

Eu doar zâmbesc batjocoritor. Ei bine, acum că ştiu ce îl sperie...

- Desigur, sunt de acord, folosind aceeaşi voce ca mai devreme.

Se încruntă pentru o secundă, dar arată mai puţin vicios decât mai înainte, aproape binevoitor. Nu este nervos, atâta ştiu, dar tot pleacă fără să răspundă. Aparent acesta ştie că, recunoscând acea slăbiciune particulară, este blestemat să piardă în faţa mea pentru totdeauna. Un punct pentru mine, însă este ciudat pentru el să nici nu încerce să se certe cu mine. În neobişnuita noastră explozie de întâlniri din ultimul timp, întotdeauna s-a certat la cuţite cu mine până când unul dintre noi pierdea, în mod obişnuit el fiind pierzătorul. Mă simt cumva... bine să am o conversaţie civilizată cu acesta. Ei bine, civilizată pentru noi, oricum. Poate – doar foarte puţin poate, este atât de improbabil – nu este atât de rău pe cât cred. Acea insuportabilă aroganţă şi nesimţire pot fi doar un scut.

MijlocitoareaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum