Mijlocitoarea

Capitolul XIX - Alyssa

Capitolul XIX

Alyssa

Conacul lui Declan a încetat să mă mai intimideze. Poate asta se datorează faptului că acum cunosc persoanele dinăuntru mai bine sau poate m-am obişnuit cu priveliştea ţipătoare, dar casa, continui să cred că este urâtă,  nu prezintă nici un motiv să îmi fie teamă de aceasta. Însă tot trebuie să îmi reamintesc de acest fapt, în timp ce merg pe calea frumos îngrijită şi dezăpezită - pun pariu pe tot ce am că nu Declan a făcut-o. Vremea mizerabilă a săptămânii trecute s-a atenuat, iar soarele se strecoară printre nori şi se reflectă de gazonul acoperit de zăpadă.

Sun la sonerie, auzindu-i dangătul jalnic, răsunând prin tot conacul. Tremur afară pentru doar o clipă – soarele poate se arată, dar încă este al naibi de frig – înainte ca uşa să fie deschisă cu o smucitură, iar eu mă strecor înăuntru, dezbrăcându-mă de geacă, înainte să se închidă uşa în urma mea.

Spre surprinderea mea bine ascunsă, nu este nici Declan şi nici majordomul cel care îmi deschide. Parker zâmbeşte către mine fericit şi îmi ia geaca fără ca eu să apuc să o ofer cu o curtoazie instinctivă. Îi dau drumul recunoscătoare. Ocazional pot să percep ceea ce a văzut Danielle la el.

- Bună! exclamă bucuros, în timp ce mergem spre biroul, unde cu câteva săptămâni în urmă am făcut proiectul cu Declan, care pare să fie centru casei.

Încă nu sunt sigură de drumul pe care mergem, în acest labirint de casă, dar Parker conduce cu o abilitate provenită din experienţă, trădând astfel faptul că a fost de multe ori aici. Îmi ascund un zâmbet. Declan poate că a afirmat că nu are nici un prieten, dar a minţit.

- Hei, răspund la fel de cordială.

Chiar dacă sunt sceptică în privinţa valorii sale, pot să apreciez micile calităţii ale fostului lui Danielle şi prietenului cel mai bun al lui Declan. Trebuie să am încredere în el, indiferent de intelectul său - sau lipsa acestuia, mai degrabă. Parker ştiind prea multe. Ezit o secundă, înainte să îi pun întrebarea care mă intrigă de când a răspuns la uşă.

- Ce cauţi aici? Declan a zis că nu invită oameni în casa sa, cu excepţia petrecerilor sau ceva asemănător.

- Eu sunt excepţia, mă informează, deloc ofensat de întrebarea mea. La fel ca tine, continuă râzând fericit, de parcă este o glumă personală, apoi se dezmeticeşte, studiindu-mă cu atâta intensitate pe cât ochii lui blânzi şi gri pot să invoce. Tu ştii cât de rară eşti, da?

Ei bine, îmi place să mă flatez singură cu cât sunt de rară, dar nu cred că despre asta vorbeşte. Acesta sună mult prea serios decât în mod normal.

- Ce vrei să spui? întreb prudentă.

Credeam că îl cunosc atât cât poate cineva să cunoască pe cineva ca el, dar nu am auzit niciodată acest ton venind de la Parker, nici măcar atunci când era vorba de Dani. Este aproape protectiv, dar fără a avea gelozia pe care o provoca Dani - sau cel puţin aşa descrie ea.

- Dex nu se împrieteneşte rapid sau uşor. Prieteni adevăraţi, vreau să spun.

Explică Parker, oprindu-se în mijlocul coridorului. Am un sentiment că nu vrea ca Declan să ştie că îmi spune mie asta. Suspiciunea îmi este confirmată, atunci când vocea sa scade mai mult decât o şoaptă.

- Şi el vorbeşte cu şi mai puţini, dar vorbeşte cu tine. Doar nu îl... nu îl răni, okay? Pentru că Dex este mult mai vulnerabil decât crede şi pretinde.

Îmi ridic sprâncenele impresionată. Poate că Declan nu are mulţi prieteni adevăraţi, dar aparent inspiră loialitate intensă în cei pe care îi are. Acum că veni vorba, nu l-am auzit nici măcar o dată pe Nicholas vorbindu-l de rău pe Declan, în ciuda acceselor mele de mânie.