Mijlocitoarea

Capitolul XVII - Alyssa

Capitolul XVII

Alyssa

Este ceva în neregulă cu structura de bază a universului, meditez prăbuşindu-mă pe banca mea de la primul curs, când de abia aştepţi începerea şcolii după un weekend lung. Nu că mi-ar displăcea şcoala – nu este vorba de asta, oricum – dar ce adolescent nu apreciază o pauză de la cursuri?

Numai că întoarcerea la liceu înseamnă plecarea celor din familia Tramell, eu recuperându-mi pusnicia înapoi, iar normalitatea este reinstaurată. Ei bine, atât de normal cât poate să fie pentru un licean cu un alter ego, care este cucerit deloc subtil de... cunoştinţa cordială a personalităţii normale, din motive pe care nu le ştie şi pe care nici nu poate să înceapă să le ghicească. Exista un timp când aş fi întâmpinat cu braţele deschise această surescitare, o dată când încă eram tânără şi naivă. Foarte tânără şi naivă încât să cred că asta este o dramă reală.

Declan se aşează în banca dintre perete şi mine cu obişnuitul lui geniu pentru intrările grandioase, furându-mi cartea din mâini şi ignorându-mi protestele, ţinând-o departe de raza mea de acţiune – la dracu' cu mâinile sale obscen de lungi. Mă uit la acesta cu o privire întunecată, dar până acum s-a obişnuit cu toanele mele matinale şi a devenit un specialist la a le ignora, citind nepăsător ce scrie pe spatele cărţii.

- Ce este asta? întreabă, încercând să înţeleagă desenele de pe coperta fantastică şi rezumatul încântător de enigmatic.

Îmi dau ochii peste cap şi întind mâna, aşteptând nerăbdătoare să îmi dea cartea.

- Este o carte, nu că tu ai ştii ce este una. Acum dă-o înapoi, eu chiar vreau să o citesc, îi comand.

Răsfoieşte paginile, ţinând cartea în dreptul feţei sale, astfel ascunzându-se în totalitate după coperşţile ei. Asta este ciudat – de obicei nu ar binevoi să fie văzut răsfoind una din cărţile mele, să nu mai vorbesc de faptul că pare atât de absorbit. Imediat încep să caut motivul, suspicioasă.

Un moment mai târziu, acesta intră. Sau mai degrabă, ea intră – una din majoretele fane ale lui Declan îşi băgă capul în încăpere, verificând-o. Declan se scufundă şi mai mult în scaun, apropiind cartea şi mai mult de chipul său.

- Alyssa!

 Fata, Lexy ţipă, aparent omiţând umflătura relativ mare şi masculină de lângă mine.

- L-ai văzut pe Declan?

Oricât de amuzant ar fi să îl denunţ pe Declan, nici chiar eu nu sunt atât de crudă.

- Nu dinainte de pauză, spun cu falsă seriozitate.

Acesta se relaxează. Evident nu a fost sigur că eu îl voi acoperi. Sunt rea, nu fără inimă, dar doar pentru că nu pun lupii pe el nu înseamnă că nu îl pot tortura.

- De ce? Dacă chiar aveai nevoie de el, probabil că îl pot găsi.

La asta Declan se foieşte, iar eu îmi ascund un zâmbet.

- Nu, eu doar eram curioasă, răspunde fără nici o preocupare.

Aceasta iese. Doar ca să se întoarcă atunci când altceva îi trece prin minte.

- Tu nu l-ai văzut nici pe Nic, nu?

Aş fi şi mai puţin înclinată să îl dau pe Nicholas pe mâna lupilor, dar pentru el, ea nu este tocmai un lup sau cel puţin, Nicholas nu este doar o bucată de pradă.

- Este în cantină cu colegii săi, îi spun, ascunzându-mi zâmbetul atunci când faţa i se luminează.

Nu este cea mai rea din trupa sa, mai ales când zâmbeşte aşa pot să văd ceea ce îl atrage pe Nicholas la ea.