Mijlocitoarea

Capitolul XXXIV - Alyssa

Capitolul XXXIV

Alyssa

Muzica continuă să bubuie în jurul nostru. Oamenii încă ţipă şi râd şi dansează şi aclamă. Viaţa normală curge pe calea sa obişnuită. Dar pentru mine, întreaga lume s-a focalizat pe o singură faţă şi trei cuvinte care declară, cuvinte de care m-am temut şi le-am aşteptat încă de la prima noastră întâlnire, aproape cu un an în urmă.

Alyssa, tu eşti Misita...

Apoi, la fel de rapid, panica mea se retrage şi lumea se întoarce cu o explozie de sunet îndeajuns de zgomotoasă să mă înţepe. Declan se holbează la mine, revelaţia neîncrezătoare războindu-se cu furia pe chipul lui, în vreme ce şocul său se micşorează. Creierul meu lucrează la o superviteză, adrenalina confruntării care urmează alergându-mi prin trup şi făcându-mă să tremur cu anticipaţie. Nu îl pot lăsa să explodeze aici, unde toţi pot auzi. Cu puţin noroc, pot să manipulez această informaţie, deşi norocul meu aparent a secat. La fel de rapidă ca fulgerul - sau cel puţin, mai rapidă decât el - mâna mea se înfăşoară în jurul încheieturii sale şi încep să îl trag departe de petrecere, sus pe scări şi departe de oamenii care ar fi atât de fatali alter-ego-ului meu. Blocat în paralizia surprizei sale, mă lasă să îl trag după mine în sufragerie - acolo unde, cu doar câteva săptămâni în urmă, aproape ne-am sărutat - dar când strânsoarea mea se micşorează, el se eliberează de atingerea mea instinctiv, de parcă sunt contaminată. Hmph. El nu era împotriva atingerii mele acum douăzeci de minute.

- Tu eşti Mijlocitoarea, repetă lent, de parcă conexiunile încă sunt create în mintea lui ca o întreagă, plină de ură pânză, ce se afişează în faţa sa în toată gloria ei decisivă.

Nu există nici un motiv să neg. Nu după ce a văzut-o pe Dani, nu după tot ce i-am dezvăluit în vulnerabilitatea mea stupidă şi cu certitudine nu după reacţia mea trădătoare.

- Da, afirm calmă, aşezându-mă pe braţul canapelei în o atentă şi încordată relaxare.

Acesta deja are un avantaj considerabil în înălţime faţă de mine; nu am de gând să mă aşez ca să îl măresc.

- Sunt Misita, continui.

Îmi păstrez vocea cu fermitate egală, deloc beligerantă.

Arată ca şi cum prea multe gânduri îi trec prin cap ca să poată să le dea glas. Mă pregătesc pentru un ţipăt furios sau o rugăminte dureroasă sau un fel de indignare. Dar la ceea ce nu mă aştept, este ca el să spună pe o voce atât de strânsă că eu aşteptam pe jumătate să o aud cum se rupe ca un elastic prea mult întins.

- Eşti conştientă de ceea ce ai făcut?

Presupusa acuzare mă irită grav.

- Am ajutat duzine de oameni să îşi găsească perechea? Le-am oferit unor persoane, care în mod normal nu ar avea, speranţa că există cineva acolo pentru ei? întreb sardonică. Am adăugat puţin mister prozaicei vieţii de licean?

Nu am făcut nimic rău; el nu va pune vina pe mine. Nu am făcut absolut nimic rău.

- Ai distrus vieţi? întoarce înapoi, lumina reflectându-se ciudat din ochii săi gri-albaştrii şi făcându-i să ardă ca un fulger închis.

Refuz să fiu provocată. Întotdeauna am ştiut că va reacţiona aşa, am ştiut cât de mult o urăşte pe Misită, deşi încă nu ştiu de ce, eu voi afla probabil foarte, foarte curând. Dar dacă sunt atât de al dracu' de omniscientă, de ce furia lui doare atât de tare?