Mijlocitoarea

Extras 2

Mijlocitoarea - Extra

Declan O'Shea

Sunt la un pas de a avea un adevărat atac de panică. Şi asta doar pentru că toată această zi şi următoarele ore sunt inexplicabil de asemănătoare cu o altă zi, în urmă cu câţiva ani. Inhalez adânc aer în piept şi încerc să uit acel moment. A fost. A trecut. Am trecut peste.

- Haide, O'Shea. Lucrurile sunt diferite acum. Tu eşti o altă persoană, Ea este o persoană complet diferită, îmi spun, uitându-mă în oglindă şi analizându-mi hainele.

Pentru prima dată în ultimii trei ani de zile, nu sunt îmbrăcat în obişnuitul meu costum. Nu am nevoie de armura mea pentru ceea ce am de gând să fac. Sau, cel puţin, sper să nu am nevoie de aceasta. Când vine vorba de Alyssa Devereaux, însă, nimic nu este o certitudine. Iar acest gând mă face să mă opresc şi să mă uit din nou la reflexia mea, din oglindă. Poate... poate nu ar fi o idee atât de rea să mă îmbrac în veşnicul meu costum. Unul care să îmi pună în valoare trăsăturile.

- Eşti bine aşa cum eşti. Acea fată este înnebunită după tine şi nu-i va păsa de cum eşti îmbrăcat, aud o voce bărbătească venind din dreptul uşii.

Mă uit în oglinda din dreapta mea, cea care este aşezată în dreptul uşii şi îl văd pe tatăl meu stând în dreptul pragului, în veşnicul său costum şi cu poziţia lui aproape militară – umerii traşi, spatele drept, bărbia uşor ridicată, dând impresia că se uită de sus la tine, chiar şi atunci când este mai mic de înălţime. Primul lucru care vrea să îmi iasă pe gură este să îl întreb: „ce dracu' cauţi în apartamentul meu", numai că nu mă pot preocupa, în acest moment, de acest detaliu. Îmi iau privirea de pe reflexia sa şi mă uit la a mea, alungându-i prezenţa din minte.

- Am venit doar să îţi dau asta, îmi spune şi mă uit să văd despre ce vorbeşte.

Acesta scoate o cutiuţă neagră din buzunarul interior al sacoului său şi o pune pe măsuţa din stânga uşii.

Eu şi tatăl meu... avem o relaţie complicată, în care el îmi neagă existenţa în majoritatea timpului – amintindu-şi de mine doar când prezenţa mea este necesară ca să ne continuăm şarada de familie perfectă şi unită – iar eu mă prefac că nu dau doi bani pe ce crede acesta. Câteodată este adevărat. Când sunt cu Alyssa, uit de familia mea patetică. Amintirile mele oribile sunt înlocuite de Alyssa ţinând în braţe o fetiţă cu părul negru şi ochii albaştrii, râzând fericită. Asta vreau. O familie plină de fericire şi, în mod special, adevărată.

Fără zâmbete false şi lucruri făcute din obligaţie.

Fără sărbători petrecute la muncă, în timp ce copii sunt lăsaţi singuri de capul lor.

- Am deja inelul perfect pentru Alyssa, mă aud spunând şi îmi iau privirea de pe reflexia tatălui meu.

- Este alegerea ta ce vei face cu ce este în această cutiuţă. Îţi aparţine acum, afirmă şi îl aud cum se întoarce să plece.

- De ce nu este la mama? întreb, curios să ştiu de ce medalionul bunicii – deoarece asta este în acea cutiuţă – nu se află printre bijuteriile de preţ ale mamei.

- Doar piatra, care este o peruzea, o piatră ce nu se găseşte uşor, aparţine acestei familii dinainte de a veni pe acest continent. Bunicul meu obişnuia să spună că Ducele de Buckingham i l-a dăruit unui strămoş de-al nostru. Mama mea nu a plăcut-o niciodată pe mama ta, Declan, aşa cum sunt sigur că eşti conştient de acest fapt. Sau îmi închipui că eşti. Mi-a zis că, deşi recunoaşte că mama ta este potrivită pentru mine, nu o consideră vrednică pentru a purta bijuteria familiei.