Mijlocitoarea

Capitolul XXXIII - Declan

Declan

Aceasta va fi noaptea. Am fost indecis destul de mult timp, aproape întrebând-o pe Alyssa de vreo duzină de ori în ultimele două săptămâni şi apoi dând înapoi. Dar m-am decis că asta se va sfârşi. Nu sunt un laş, orice altceva aş putea fi. Nici o fată nu mă poate refuza oricum, iar Alyssa Devereaux nu va fi nici o excepţie. Sper. Eu sunt Declan O'Shea, până la urmă, şi refuz să mă mai las condus de o mână de fată în continuare. Până la sfârşitul nopţii, voi avea un da sau nu, iar ăsta ori va fi sfârşitul ori începutul nostru.

Cu această hotărâre decisivă intru în casa Alyssei, chiar înainte să înceapă petrecerea.

Pentru prima dată, am venit devreme, dar cum sunt în mod oficial una dintre gazde, mă gândesc că trebuie să fiu aici să întâmpin oaspeţii. În mod evident Alyssa se află la muncă de ceva timp; parterul, zona publică a casei este aranjată cu obişnuitele decoraţii de petrecere. Cineva - suspectez Alyssa sau, cel puţin, pariez că ea a fost cea care s-a gândit la asta - a atârnat un banner de la un capăt al zidului până la celălalt, pe care stă scris: "La mulţi ani, Parker!". Un lucru cu siguranţă poţi spune despre Alyssa, nu se gândeşte la lucruri minuscule.

- Hei, Dex! ţipă Nic, venind în cameră din bucătărie, uitându-se peste umărul lui cu teamă.

Imediat cum mă vede, aleargă spre mine şi se ascunde în spatele meu. El fiind cu vreo douăzeci de kilograme mai greu şi cu vreo zece centimetrii mai înalt decât mine, aşa că nu îl ascund prea bine.

- Mulţumesc lui Dumnezeu că eşti aici. Mă poţi proteja de...

Alyssa intră în încăpere pe aceeaşi uşă, piciorul bătându-i în nerăbdare.

-... ea, termină Nic cu un chiţăit.

Aparent - deloc neaşteptat - este pusă pe calea războiului.

- Oh, perfect, Declan eşti aici, spune pe un ton tăios într-un contrast oribil cu fratele ei călduros. Tu poţi să ajuţi.

Nic scoate un sunet undeva între un oftat de uşurare şi un chiţăit de protest. Îşi fixează privirea fermă pe acesta, sub care chiar şi eu încep să tremur, chiar dacă nu este îndreptată spre mine.

- Tu, ordonă fără să încapă loc de nesupunere. Vei sta aici. Oamenii vor veni în curând.

- Dar, încearcă el, oprit de Alyssa care îşi dă ochii peste cap.

- Arăţi bine, spune după ce îl analizează cu o singură privire definitivă de sus până jos.

Îi trage în sus gulerul cămăşii, aranjându-l şi îi răvăşeşte părul cu grijă.

- Lexy va muri când te va vedea. Acum, Declan, zice apucându-mă de încheietură, vino cu mine.

Mă târăşte în sufragerie, unde o masivă, dulce, de ciocolată chestie decorată în acelaşi mod ca bannerul domină masa.

- Este nefolositor, mărturiseşte cu un chicotit, conduita sa militărească dispărând cu un zâmbet strâmb. Tot ceea ce a făcut în ultima oră este să se uite în oglindă. Jur, este la fel de rău ca Lexy.

Zâmbesc, încercând să mă conving singur că nu sunt nervos. Acesta este momentul adevărului. Îl am plănuit, sunt pregătit să îmi pornesc şarmul atât de mult lăudat. Chiar mă aud rostind cuvintele... dacă numai ar înceta să vorbească.

- Deci, cred că suntem pregătiţi - ceea ce este bine, deoarece oaspeţii ar trebui să apară în orice minut. Dar mă simt de parcă am uitat ceva, care probabil că nu este cazul, însă ştii acel sentiment fantomă pe care îl ai câteodată? spune, frecându-şi mâinile de materialul strâns, închis al blugilor. Este atât...