Mijlocitoarea

Capitolul XV

Capitolul XV

Alyssa

Socotesc că toţi vor fi plecaţi din casă până la amiază, cel mai târziu. La dracu', ştiam că toţi vor fi plecaţi, deoarece dacă nu sunt, o să îl forţez pe Nicholas să îi dea afară. El poate fi foarte intimidant, asta dacă îl sperii în supunere. Am putut să îi conving pe mama şi pe George să stea în oraş - ei merită o noapte încântătoare împreună, iar dacă Nicholas invită câţiva prieteni la noi, sunt sigură că vom fi bine - până la patru după-masa, iar eu am nevoie de timp să curăţ după tornada de adolescenţi. Ei bine, să îl oblig pe Nicholas să facă curat. Aranjez, iar acesta curăţă – este un aranjament satisfăcător din câte îmi pasă.

Aşa că atunci când mă împiedic spre parter la amiază - insomnia este amuzantă şi distractivă, dar nu sunt o persoană care să se poată trezi de dimineaţă sub nici o formă, decât cu mare greutate şi doar dacă am ceva important de făcut - surpriza este extrem de neplăcută când găsesc persoane jos, iar niciuna dintre ele nu este Nicholas. Unul încă este adormit, aşa cum este de aşteptat. Celălalt, însă, se uită la mine cu ochii albaştri, în timp ce intru în încăpere.

- Ce dracu' cauţi aici? mă răstesc instinctiv.

Ochii lui Declan mă măsoară de sus până jos, iar eu îl pot simţi cum ia în considerare neobişnuita cantitate de piele pe care topul şi pantalonii de pijama o dezvăluie, nu că aş avea ce arata. Îmi încrucişez mâinile defensivă în dreptul pieptului, chiar dacă asta nu face decât să atragă atenţia asupra sânilor mei – unde este hanoracul meu atunci când am nevoie de el? – dar privirea să se fixează asupra ochilor mei.

- De ce nu aş fi? întreabă, întorcându-mi încruntătura, deşi fără aceeaşi proastă dispoziţie.

Nimeni nu poate să mă întreacă dimineaţa – dimineaţa fiind oricând mă trezesc – nici chiar notoriul rău-temperament al lui Declan.

- Deoarece trebuie să îl pun pe Nicholas să facă curăţenie, mă răstesc, rezistând impulsului de a sublinia punctul de vedere dând din picior ca un copil. Şi toţi trebuie să plece!

Eu chiar nu am dispoziţia necesară pentru asta!

- Toţi au plecat, observă, cu ceea ce poate fi catalogat drept o dispoziţie bună – urăsc oamenii matinali – în timp ce arată în jur prin cameră.

El împreună cu Parker sunt singurii care au rămas, dar acesta mă pune într-o stare proastă egală cu zece persoane.

- Nu îmi pasă! Trebuie să pleci! insist, întorcându-mi spatele trufaşă şi ducându-mă spre dulapul unde avem ustensilele de curăţat, aşezat convenient în zona unde se ţin petrecerile, dar cu posibilitatea de a fi încuiat.

- O să plec când Parker o să se trezească, se tocmeşte răbdător, de parcă încearcă să mă împace.

Nu înţelege că nu sunt într-o dispoziţie de a fi paşnică? Să plece odată!

- Dar nu pot pleca decât cu el. Şi nici nu vreau să îl trezesc.

Acesta nu poate să vadă sprânceana pe care o ridic, deoarece privirea mea este ţintită asupra tavanului, altfel ar fi văzut scepticismul din ochii mei. Arată Declan compasiune pentru altcineva în afară de fratele său? Ce surpriză! Lăsând, totuşi, sarcasmul la o parte, dovada că el stă dintr-un motiv altruist, nu doar pentru a mă enerva pe mine, mă face mai puţin ostilă.

- Foarte bine, afirm pe un ton tăios şi iritată că am pierdut disputa. 

Mă întorc şi îi arunc un sac, pe care îl prinde fără să vadă ce este. Se uită la ce are în mână într-o confuzie totală, neştiind ce să facă sau pentru ce este. Îmi dau ochii peste cap la această privelişte.