Mijlocitoarea

Capitolul XXVII - Alyssa

Capitolul XXVII

Alyssa

- Declan, poţi te rog să îl iei pe Mann de pe capul meu? cer eu plină de nervi, ducându-mă spre el, în timp ce stă sprijinit de zidul terenului de fotbal de lângă şcoală.

Îşi ridică privirea, vântul cald de Mai, tachinându-i părul în ceva mai aproape de o dezordine naturală. Dar, desigur, tot continuă să arate perfect aranjat.

Vreau să spun, că prima dată când Mann a propus să ieşim undeva a fost măgulitor într-un mod ciudat. Sigur, este un nemernic, dar nimeni nu mi-a mai dat întâlnire de foarte mult timp. De la a doua până la a zecea oară m-au intrigat, deoarece persistenţa sa era atât de ieşită din caracter, iar eu pur şi simplu nu pot să las o aşa deviaţie neinvestigată. După asta însă chiar şi curiozitatea mi-a fost diminuată, iar neobosita sa încercare de a mă face să ies cu el reuşea să mă agraveze. În mod special acum, când spectacolul este într-o săptămână, iar afacerea Misitei este în floare şi nebunia de sfârşitul anului doar începe, ceea ce rezultă în foarte mult stres pentru mine. Cum reuşeşte Declan să stea atât de calm, nu am nici o idee. Probabil are ceva d-aface cu lipsa sa de interes pentru şcoală. Sau, desigur, are mai puţine lucruri de făcut decât mine.

- De ce aş putea eu să fac asta? tărăgănează apatic.

Mâna sa se îndreaptă spre buzunar să scoată o ţigară, dar, cu o privire rapidă spre mine, cade înapoi lângă corpul său. Nu dau nici un semn că îi observ gestul, însă asta nu înseamnă că nu îl apreciez.

- Deoarece eşti Declan O'Shea, explic, dându-mi ochii peste cap. Iar oamenii te ascultă. Deşi nu văd de ce o fac, adaug mormăind.

Pescuitul după complimente nu îi stă bine. Fanele sale oricum îl venerează îndeajuns, de ce are nevoie de premiile mele? Şi în plus nici nu catadicseşte să audă ultima frază.

- Ei bine, da, admite fără ruşine, dând din umeri.

Ochii săi de un albastru închis nu se mută de pe chipul meu, de parcă ceea ce am zis este un fapt atât de evident încât nu merita să fie identificat. Asta ar părea arogant şi chiar este, dar faptul trist fiind că este adevărat.

- Numai că Mann nu m-ar asculta, în special în legătură cu ceea ce vrei tu, afirmă.

Ceea ce spune este ciudat de modest. Doar că venind din partea lui Declan, nu sună deloc aşa.

- Bine, zic, încruntându-mă la acesta, chiar dacă râsul îmi dansează în ochi.

Nu sunt cu adevărat supărată, cel puţin, nu pe acesta. Las ghiozdanul să îmi cadă pe asfalt, plantându-mi mâinile pe şolduri şi uitându-mă exasperată la el.

- Nu îţi folosi influenţa spre bine. Mă voi descurca singură.

- Nici nu o voi face.

Este de acord cu mine amiabil, dând cu piciorul în ghiozdanul meu şi trimiţându-l în perete cu un picior lung. Este atât de norocos că nu am nimic delicat acolo.

- Dar te enervează chiar atât de tare?

- Da! Am prea multe de făcut în această perioadă ca să am timp şi chef să mă ocup de el. Sunt stresată şi obosită şi suprasolicitată şi nu mai am pic de răbdare! izbucnesc, gesticulând zadarnic în aer enervată şi frustrată.

Ochii săi urmăresc mişcările mele, apoi îmi trasează braţul până când ajung la umăr, după care se opresc pe chipul meu cu o privire asemănătoare vinovăţiei. O privire pe care o ignor.

Izbucnirea mea ar fi lăsat majoritatea audienţei mele fără cuvinte. Pariez că şi Dani şi Nicholas ar fi fost intimidaţi. Dar Declan nu face parte din majoritatea.