Mijlocitoarea

Capitolul IX

Capitolul IX

Alyssa

Asta este mai mult decât incredibil. Mă invită – ei bine, l-am manipulat ca să mă invite – la el acasă, iar apoi se comportă surprins că eu chiar mi-am făcut apariţia! Eu chiar am plecat mai târziu decât aveam de gând pentru a-i lăsa timp să îi treacă mahmureala. Adevărat, Nicholas nu se trezise când am plecat, dar m-am gândit că Declan nu a băut atât de mult cât Nicholas. Nicholas întrece pe toată lumea la băutură.

- Ce caut aici?

Arunc eu cuvintele, întâlnindu-i privirea, refuzând să mă uit în jos la pieptul său gol (am avut dreptate, el chiar are muşchi şi ce mai muşchi!). Se sprijină de zid, iar eu îi pot vedea ochii care sunt cel puţin un pic confuzi. Nu este în nici o condiţie favorabilă să aibă un argument. Perfect, asta înseamnă că voi câştiga.

Hei, nimeni nu a spus că sunt bună sau că joc cinstit.

- Da, repetă el, de ce eşti aici?

- M-ai invitat, îl informez cu răceală.

- Nu te-am invitat.

- Ba da, ai făcut-o.

- Ba nu.

- Ba da.

- Ba nu.

Aşa că ajungem să sunăm ca un grup de preşcolari, ce poţi să faci? Îmi doresc să fi avut un recorder. Asta ar fi fost un material bun de şantaj.

- Dex?

Amândoi ne întoarcem să ne uităm în coridor la cel care ne-a întrerupt argumentul pueril. Un puşti, după cum arată de vreo zece ani, se uită la noi de după uşa întredeschisă.

- Tu chiar i-ai zis să vină. Te plângeai lui Parker despre asta ieri toată ziua.

Declan deschide gura de parcă este pregătit să ţipe, dar apoi şi-o închide fără să scoată un cuvânt. Repetă acest proces de câteva ori, în timpul căruia eu trebuie să mă lupt cu tentaţia de a observa că arată ca un peşte pe uscat în această clipă. Puştiul zâmbeşte spre mine printre suvitele de păr ca razele soarelui.

- Are probleme amintindu-şi chestii de genul ăsta, câteodată, mă informează el, ignorând antichităţile de imitare a unui peşte ale lui Declan.

- Nu mai spune? Întreb cu un zâmbet ce nu promite nimic bun.

Declan se uită la mine de parcă poate să arunce cuţite cu privirea sa, dar îi zbârleşte părul puştiului. Mă aşteptam ca el să devină rece, înţepat şi arogant aşa ca de obicei, dar nu o face.

- Ei bine, mersi că m-ai făcut să pierd argumentul, îl tachinează el, iar eu pot să jur că detectez o urmă a unui adevărat zâmbet pe chipul său.

Opriţi timpul, daţi-mi o cameră, ceva, este Declan O'Shea într-adevăr ataşat de cineva? Ochii albaştri ca cerul, zâmbitori ai băiatului îi întâlnesc pe ai mei şi ştiu cine trebuie să fie puştiul. Ochii săi sunt aceiaşi că ai lui Declan, atunci când acesta este într-una din dispoziţiile sale bune şi rare.

- Fratele tău? îl întreb peste capul puştiului; abia, el este doar cu doi centimetri mai mic decât mine.

Serios, ce le dă să mănânce?

Declan dă din cap în semn afirmativ.

- De ce nu am auzit niciodată că ai un frate?

El nu ştie de ce asta este atât de ciudat. Majoritatea persoanelor nu ar şti lucruri de genul ăsta, dar eu ştiam baza, lucruri ca fraţi sau surori, despre toţi cei din liceu.