Mijlocitoarea

Capitolul XXXVII - Declan

Declan

Pentru un timp îndelungat, eu pur şi simplu o ţin pe Alyssa cât pot de strâns, simţindu-i suspinele puternice cum îi cutremură trupul, lovindu-l de umărul meu, mâinile sale strângându-mi tricoul într-o strânsoare disperată, de parcă aş fi legătura ei cu lumea. Îi mângâi părul ud cu grijă, lăsând-o să plângă până nu mai poate, în timp ce încerc să îmi dau seama ce dracu' se petrece. Nu am mai văzut-o pe Alyssa în această stare niciodată, nici măcar atunci când era beată. Aceste lacrimi trădează o absolută, deschisă vulnerabilitate de care nu mi-aş fi putut niciodată imagina că este capabilă şi asta se întâmplă chiar imediat după dispariţia lui Nic de la şcoală.

Încă mai eram furios pe ea, furios chiar şi atunci când a apărut în faţa uşii mele ca un fel de vedenie făcută din lumină, de abia substanţială sub strălucirea soarelui. Dar apoi şi-a bâlbâit scuza, fără să o fi chibzuit sau să o fi controlat sau să aibă obişnuitul aer de deliberare, iar toată acea mânie s-a topit în faţa stării sale jalnice. Alyssa este aici, a făcut primul pas, a făcut imposibilul şi şi-a cerut scuze. Şi chiar dacă asta nu mi-a stins furia complet, este un start.

Mă îndepărtez cu grijă de ea, în timp ce strânsoarea ei se slăbeşte, pentru a mă uita mai bine la aceasta. Ochii injectaţi se uită înceţoşaţi înapoi la mine, verdele arzând cu o lumină febrilă care mă face să mă gândesc la Cassandra sau la o Sybil, ieşind în evidenţă dintr-un chip nenatural de înroşit. Părul ei îi atârnă lins şi ud în jurul capului, aplecat de parcă este sub o prea mare greutate. Membrele sale cad fără viaţă în jurul trupului său care vibrează. În timp ce o privesc, ea se clatină, dezechilibrată şi necoordonată pentru prima dată de când o cunosc. Şi totuşi, Alyssa tot este de o mie de ori mai frumoasă decât orice fată de genul lui Rachel.

Fără nici o avertizare se împiedică, ochii ei largi cu frică, în timp ce vede pământul apropiindu-se, dar aparent neputincioasă să facă ceva pentru a se opri. O prind, punând-o înapoi pe picioarele sale, dar nu îndrăznesc să îi dau drumul - se sprijină de mâna mea ca şi cum este singurul lucru care o ţine verticală. Ceva este groaznic de greşit şi în legătură cu ceva mai mult decât ea. O întâmplare, un accident a făcut-o să se comporte în acest mod. Dar în această clipă, singurul lucru care contează este ea... condiţia sa.

- Dumnezeule, Alyssa! exclam, luând-o în braţele mele, ignorându-i slabele proteste - mulţumesc lui Dumnezeu pentru acestea; Alyssa încă este pe acolo pe undeva - şi o car înăuntru, departe de frig. Cât timp ai fost acolo, afară?

Ea îşi ridică umerii, nepăsătoare, tricoul ud cu transpiraţie, atingându-mi braţele.

- Habar n-am. Patru ore? Am plecat de la spital de... dimineaţă, poate? Nu cred că se făcuse ziuă de mult.

Capul ei se odihneşte cu greutate de umărul meu. Gestul pare atât de plin de încredere în mine. Dependentă. Ca şi cum un zid s-ar fi spart, iar aceasta îşi poate permite să aibe nevoie de altcineva. Ce a reuşit să facă această schimbare în ea, care o face să se comporte ca cineva mult mai tânăr şi totuşi îi oferă nişte ochi cu o strălucire atât de antică?

- Este patru acum! Şi spitalul este la douăzeci de kilometrii depărtare! exclam uluit, lovind uşa pentru a se închide şi mergând cu scop prin casă spre cea mai apropiată suprafaţă confortabilă pe care o am - din coincidenţă fiind camera mea. Ai fugit tot drumul?

Ea dă din cap afirmativ.

- Te-ai obosit măcar să bei apă în timpul acestui maraton al tău?

Dă din cap încet, în semn că nu, de parcă trebuie să se gândească pentru a-şi aminti. Eu gem din cauza răspunsului său.

- Ai nevoie de un îngrijitor, o informez punând-o pe patul meu cu o delicateţe care dezminte exasperarea din vocea mea. Lasă-mă să ghicesc, de asemenea nu ai mâncat nimic azi.