Mijlocitoarea

Capitolul XVIII - Declan

Declan

Accelerez afară din parcarea Alyssei, un zâmbet încă prezent pe chipul meu şi o luminiţă competitivă în ochi – ea poate m-a învins de această dată, dar războiul este departe de a fi terminat. În timp ce mă îndrept spre casă, mai încet decât în drumul spre casa Alyssei – am observat surâsul său, atunci când am început să merg din ce în ce mai rapid – scotocesc în spate printre toate rahaturile după cartea mea. Nu vreau să o pierd în gaura neagră care este bancheta din spate. Mai ales că sunt aproape de sfârşit.

Nu ştiu de ce am fost atât de şovăitor în a recunoaşte că acea carte este a mea. Alyssa nu este proastă, trebuie să îşi fi dat seama că este a mea. Argumentul a fost doar de formă. Nu m-ar fi criticat, nu aşa cum ar face Sophie sau altcineva dacă m-ar vedea citind. Alyssa citeşte acelaşi gen de cărţi fără pic de ruşine, iar aceasta poate fi multe lucruri, dar ipocrită nu este. Cred că obiceiurile vechi mor greu, încă nu sunt obişnuit să am un prieten care nu m-ar ridiculiza pentru că citesc fantezii - sau pentru că citesc şi punct.

Nu fac decât câţiva paşi în casă, atunci când Trey se aruncă în mine. Îşi aruncă mâinile în jurul taliei mele, îngropându-şi chipul în cămaşa mea, aşa cum nu a mai făcut de ceva timp, dar nu înainte să îi văd albastrul ochilor atenuat de lacrimi. Zâmbetul meu moarte împreună cu dispoziţia bună şi îngenunchez pentru a fi la acelaşi nivel cu el şi să îi întâlnesc privirea, cu grijă, desfăcându-i mâinile.

- Ce s-a întâmplat, copilu'? întreb cât pot de tandru, însă nu îmi iese prea bine.

Nu sunt o persoană amabilă, aşa cum practic toată lumea poate să afirme. Chiar dacă Alyssa poate va crede că sunt, după ce ar vedea cum mă comport cu fratele meu.

- Ta... ta... tata a zis că nu va fi acasă de Crăciun! plânge el, de data aceasta cu faţa în umărul meu.

Îl trag într-o îmbrăţişare, lăsându-l să plângă până nu mai poate, în timp ce eu încerc să nu explodez din cauza furiei. Indiferent de ceea ce au făcut sau nu au îndeplinit părinţii noştri, credeam că sărbătoarea Crăciunului este sacră. Chiar dacă am fost singur de Crăciun şi în alte dăţi, doar cu o însoţitoare foarte bine plătită, asta a fost înainte de Trey sau când el era foarte mic. De când îşi aminteşte Trey, părinţii noştri au fost acasă în această zi, chiar dacă de altele nu au fost. Ce dracu' au în cap?

Paşi puternici, constanţi mă fac să mă uit în sus. Când văd cine se apropie, mă eliberez de Trey şi mă ridic, chipul meu atât de impasibil pe cât pot să îl creez. Fratele meu mai mic se bagă în trupul meu, parcă ascunzându-se de cel care vine, iar eu îmi pun braţul după umerii săi micuţi.

Tatăl nostru se opreşte în faţa noastră, ochii gri la fel de reci ca şi vremea. Mă simt ciudat, putând să mă uit direct în ochii săi – pentru atâta timp el a domnit asupra mea, o figură mai mare decât viaţa. Dar nu mai este, aproape că sunt adult, aşa cum m-a tratat dintotdeauna.

Mi s-a spus că arăt ca tatăl meu, iar eu nu pot să neg afirmaţia asta. Avem aceeaşi constituţie lungă şi subţire – rapidă mai degrabă decât masivă. Am părul său de un blond murdar spre deosebire de mătasea de aur a mamei şi a lui Trey şi aristocraticele bine-definite trăsături. Dar întotdeauna am susţinut ferm că singurul lucru pe care îl am de-al lui sunt trăsăturile, nu maniera sau lipsa de afecţiune. Sau cel puţin asta speram. În ultimul timp m-am întrebat dacă poate sunt mai asemănător lui decât cred.

- Declan, vocea sa muzicală este mai groasă decât a mea, dar timbrul este asemenea cu al meu.

Doar auzindu-l poţi să îţi dai seama că suntem rude, aerul de comană fiind acelaşi.