Mijlocitoarea

Capitolul XXV - Declan

Declan

Să fiu absolut sincer, nu am nici o idee de ce Mann mă enervează atât de mult. Ei bine, nu ştiu care este inima problemei; problemele de pe margine sunt foarte clare pentru mine. El se apropie centimetru cu centimetru de statusul meu de cel mai dorit băiat din liceu, dar eu am mai avut alte provocări înainte, iar mie mi-a fost milă de ei mai mult decât orice altceva. Cu siguranţă, nu i-am urât cu atâta ardoare, aşa cum îl urăsc pe Mann. Acesta mă freacă într-un mod greşit, poate din cauza lucrurilor pe care i le-am dezvăluit Alyssei. Dar asta nu este totul. Dispreţul nu mi-ar fi inspirat aversiunea, iar dacă asta este totuşi apărarea Alyssei în numele său, nu m-ar fi făcut atât de furios încât eu încă mai scot fum după ce o las pe aceasta acasă şi mă duc la mine.

- Domnule Declan?

James se materializează lângă mine, scoţându-mă din furia mea oarbă, deşi aceasta încă fumegă şi mă distruge. El este un bărbat ipocrit - Mann, nu James.

Trag aer adânc în piept şi mă calmez un pic. După o secundă, când sunt sigur că pot să vorbesc acceptabil, îi răspund.

- Da?

- Mama ta este sus. Doreşte să te scoată la cină în seara asta.

Tonul său monoton şi politicos împreună cu expresia lipsită de emoţii face ca proclamaţia fără precedent să nu se înregistreze imediat în mintea mea. Dar când într-un final înţeleg ce spune, mă loveşte cu forţa unei cărămizi căzute de pe Empire State Building.

- Serios? întreb neîncrezător.

Trebuie să fie o glumă, dar... James nu glumeşte niciodată. Mama este incapabilă de a face aşa ceva, aproape pare ca un act plin de afecţiune, ceva ce o mamă ar face.

Un mic zâmbet îi crapă masca lui James, un fenomen îndeajuns de rar să mă convingă de adevărul spuselor sale, nu că eu aş fi avut îndoieli reale. James minte la fel de des ca porcii zburători. Probabil mai puţin, de fapt, deoarece porcii probabil că ocazional mai sunt transportaţi cu avionul.

- Da, mă informează, nici un pic de amuzament în vocea sa însoţind micul surâs al buzelor lui. Veţi pleca la ora şase spre restaurant.

- Dar Trey? cer, disperat după un motiv să ies din acest aranjament.

Trebuie să existe un motiv ulterior pentru ca ea să facă asta, în afară de a mă tortura pe mine. Cina singur cu mama mea - cel puţin patru ore, ştiind restaurantele pe care le frecventează - va fi nu mai puţin decât agonie curată.

- Sunt încântat să am grijă de domnişorul Trey pentru acel timp, răspunde solemn.

Nu sunt păcălit deloc. Ştiu foarte bine cât se distrează ăştia doi când James se decide să se relaxeze. Acesta practic m-a crescut, până la urmă. Fără să mai menţionez faptul că cele mai mari scoruri de la jocurile noastre video sunt toate ale lui James.

- Bine, mă răstesc în timp ce trec de James, ducându-mă sus, furia mea îndreptându-se spre această nouă dilemă. Aruncă-mă la lupi.

Zâmbetul enigmatic al lui James, la fel de derutant în propriul său mod ca surâsul batjocoritor al Alyssei, mă fugăreşte afară din cameră.

***

- Declan.

Mama mă aşteaptă în holul de la intrare când cobor jos, îmbrăcat, după cum suspectez eu că va fi potrivit, într-un semi formal costum negru. Ochii săi de gheaţă mă măsoară de sus până jos, studiindu-mi ţinuta în acelaşi mod neliniştitor al Alyssei când m-a văzut de revelion, făcându-mă bucuros că m-am decis să îmi schimb cămaşa cu care am fost la liceu, cu una mai potrivită.