Mijlocitoarea

Capitolul XXXIII - Alyssa

Capitolul XXXIII

Alyssa

- Alyssa!

Ţipătul asurzitor - îndeajuns de tare încât ar fi trebuit să mă facă să îmi pun mâinile peste urechi îndurerată, din cauza acelui volum şi grad - taie prin aeroportul aglomerat, făcând oamenii să se îndepărteze de umbra care se apropie rapid de mine, urmând acel ţipăt. Câteva secunde mai târziu, sunt înghiţită de o îmbrăţişare puternică ce ar face de ruşine chiar şi un urs.

- Alyssa! ţipă Dani din nou, dându-mi în final drumul şi uitându-se după bagajele sale, pe care le-a scăpat în nebunia ei de vârtej. Oh Dumnezeule, nu îmi vine să cred că eşti chiar tu! Şi în persoană, deasemenea!

Aceasta zâmbeşte un zâmbet adevărat a la Dani, cel care se întinde de la o ureche la cealaltă şi care îi face faţa să strălucească de bucurie. Cred că Parker s-a îndrăgostit doar de acest surâs.

- Ştiu, era şi timpul, nu?

Zâmbesc înapoi, la fel de entuziasmată ca şi ea, chiar dacă puţin mai tăcută. Nu cred că pot ajunge la acea notă. Dani dă din cap cu entuziasm, îşi ia bagajele şi începe să meargă, vorbind nonstop. Da, aceeaşi Dani, înaltă şi pistruiată şi cu părul de foc, cu o gură la fel de rapidă ca şi râsul.

- Vreau să spun că a trecut o eternitate de când am fost aici. Ştiu că a trecut doar un an, dar încă am impresia că te-ai schimbat atât de mult. Pariez că toţi au făcut-o.

Doar ascultând pe jumătate - okay, poate doar un sfert - îi fac semn spre maşina lui Nicholas - încă nu am apucat să îmi iau propria maşină... fie, nu sunt sigură că vreau una. Îşi aruncă bagajele înăuntru, încă vorbind.

- Părinţii mei nu vor veni decât cândva săptămâna viitoare, deoarece au nişte afaceri de încheiat sau ceva, dar şcoala începe până să vină ei, aşa că m-au lăsat să vin mai devreme deoarece au zis că pot să îmi port singură de grijă acum, spune în timp ce eu pufnesc sceptică. Sau cel puţin, ei cred asta, modifică râzând vinovată. Dar cum sunt colegii? continuă, de abia respirând. Sunt atât de entuziasmată să fiu înapoi. Cum este Nic? Este atât de ciudat acum, că este fratele tău. Vreau să spun, ştiam că este, dar acum o voi şi vedea! Bizar. Poate dacă aş fi avut un frate, eu nu aş fi fost nevoită să mă mut. Dar, într-un mod, este mai bine aşa. Parker şi cu mine suntem amândoi siguri de noi acum. Sau cel puţin, eu sunt. Cum este el, apropo?

Ah, acum ajungem la partea aiurelilor sale pe care o aştept şi la care de abia aştepta să ajungă.

- Este bine, răspund calmă, majoritatea atenţiei mele fiind la condus.

Nu am mai condus de ceva timp. Până la urmă, de obicei pot obţine o invitaţie de la cineva să mă conducă acasă, iar eu nu simt nevoia de a împrumuta o maşină sau de a conduce atât de des. Deşi, realizez şocată, nu m-am mai gândit la Darren de săptămâni. Am reuşit în final să trec peste el? Sau, conştiinţa mea îmi şopteşte în minte, doar l-am înlocuit cu altcineva? Rapid, înainte ca Dani să observe intrarea mea în introspecţie, continui:

- Încă gândindu-se la tine, desigur. Puteam să urmăresc progresia relaţiei voastre anul trecut după dispoziţia sa în oricare zi.

Râde voioasă, chicotul ei la fel de muzical ca şi al lui Lexy - de ce întotdeauna trebuie să fiu prietenă cu persoane care râd frumos? Nu este vina mea că nu pot să râd la fel de graţios - dar cumva mult mai real, mai puţin fals.

- Asta este bine. Cât de urât şi deloc ca în poveşti ar fi fost dacă ar fi trecut peste ceea ce simţea pentru mine? Nu că eu aş fi crezut că aşa ceva s-ar putea întâmpla, deoarece el este Parker, dar totuşi... am fost foarte puţin îngrijorată.