Alexander

Capitolul IV

        A acceptat să ne vedem, în cele din urmă. I-am spus că e ultima dată când îi mai cer ceva, iar acum fumam o țigară cu degetele tremurânde. Eram plin de sânge, jumătate de față mi se umflase și prinsese o tentă vișinie, iar pe alocuri, corpul îmi pulsa. Dar aveam nevoie de nenorocita asta de țigară acum, deși fumul îmi provoca usturime în gât și mă dureau plămânii de fiecare dată când trăgeam în piept. Nu mai spun de coaste, care parcă mă strângeau, sufocându-mă, însă era doar senzația oribilă provocată de durere.

        Totuși, eram calm. Știam că totul se putea termina între noi în dimineața aceasta și mi-am dat seama că nu am dormit de mult timp ca și o persoană normală. Cursa mi se părea atât de îndepărtată, de parcă fusese acum câteva zile și nu îmi venea nici mie să cred în câte belele sunt în stare să mă bag, atunci când îmi fixez ceva în minte.

        Câteva bătăi timide în ușă m-au făcut să mă ridic cu respirația întretăiată. Am strivit sfertul de țigară în scrumieră și am deschis. Era acolo, mai frumoasă parcă decât înainte, îmbrăcată în negru, iar acum mă examina cu ochi mari, speriați.

       — Ce... Alexander, ce ai pățit? Șopti.

        Am făcut un pas lateral, spate, în timp ce deschideam ușa mai tare:

       — Intră.

        Surprinsă de reticența mea, intră în apartament. Nu se așează și eu nu i-am spus să o facă.

       — Ești bine? Mă întrebă iar, dar am ignorat-o și am scos telefonul, căutând ceva, apoi l-am așezat pe masă.

"— Bere?

 — Ai spus că știi ceva despre Aron.

— Da. E un păduche. Nu știu cum a supraviețuit până acum."

        Conversația mea cu băiatul din bar continuă până la final, iar ea ascultă fără a scoate un sunet, fără să se miște măcar, doar lacrimile îi curgeau libere pe obraji. Mă durea sufletul, dar eram furios pentru toată nedreptatea pe care mi-o aruncase în cârcă.

       — Spune-mi că nu ai fost acolo, vorbi grav, privindu-mă cu vinovăție.

       — După cum vezi, i-am și găsit, am spus sarcastic, zâmbind amar și arătând cu o mână spre mine.

       — De ce? Șopti.

       — De ce? Am ridicat tonul, privind-o încruntat. De ce? Pentru că nu mi-ai dat de ales! M-ai acuzat indirect de moartea fratelui tău și nici măcar nu ai încercat să gândești puțin logic!

       — Mi-a spus că tu ai făcut-o!

       — Mă doare în cur! Am urlat. Știi foarte bine că nu era de acord ca să te vezi cu mine, știai cât era de dependent și ți-am promis că nu mai are de a face cu noi! Crezi că îi mai plăteam datoriile dacă aveam de gând să îl bag iar în probleme?

        Isabel mă privi șocată, iar eu mi-am trecut nervos o mână prin păr, conștient că am spus prea multe.

       — Ce...?

       — Nu voiam să îți mai facă probleme, și în nici un caz să plătești tu pentru ele.

        Se așeză pe pat, privind în gol și am închis ochii, încercând să respir normal.

        A dracu' durere!

       — Alexander...

       — Nu, Isabel. Nu face asta, am dat din cap, simțind cum mă rup în bucăți. Aș face orice pentru tine, pentru noi. Ca să îți demonstrez că dragostea mea pentru tine e mai presus de orice. Dar nu sunt sigur că și tu ai face la fel.

        Își sterse pe furiș lacrimile, iar eu mă întrebam dacă încrederea care stătea acum făcută cioburi la picioarele noastre, mai poate fi reparată cumva. Sau măcar peticită.

       — Îmi pare atât de rău, spuse ea și vocea îi tremura din cauza plânsului. Am pierdut un frate de care nu am avut ocazia să mă bucur niciodată, probabil că nu am știut să aleg care dintre sentimentele mele erau corecte. Însă te iubesc și ceea ce ai făcut acum..., își trase nasul, continuând cu greu să vorbească, poate voi reuși într-o zi să îți mulțumesc pentru asta. Și de ce nu, să îți merit iertarea.

        Se ridică de pe pat și ieși aproape în fugă din apartament, lăsându-mă gol pe dinăuntru. Mă simțeam epuizat, stors de ultimele puteri și m-am așezat unde stătuse ea mai devreme.

        Ce pula mea faci, Alexander? O lași să ți se scurgă printre degete?

Isabel

        Aveam patru trandafiri roșii în mână, legați cu o panglică neagră. M-am apropiat încet de mormântul lui Aron, care avea o coroniță din crini albi așezată în mijloc, semn că și bunicul trecuse pe acolo. I-am așezat lângă coroană și nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Simțeam nevoia să mă eliberez, trebuia să fac asta, de parcă era ceva vital pentru mine. Am început să vorbesc, de parcă Aron ar fi fost în fața mea acum, de parcă ar fi putut cumva să mă audă.

       — Știi, mereu mi-am dorit să fii fratele acela mai mare pentru mine, care mă sprijină și mă protejează, care mă sfătuiește și mă îndrumă. Dar ai ales o altfel de viață pentru care te-am condamnat, dar doar fiindcă îmi făceam griji pentru tine. Voiam să te văd întreg acasă, speram de fiecare dată când te întorci, că vei rămâne să fim o familie așa cum ai noștri nu au reușit să ne ofere. Și am dat vina pe ei pentru felul în care ești, am dat vina pe mine, pentru că nu reușeam să te inteleg, am dat vina pe cei care ți-au făcut asta dar adevărul este că... că nimeni nu e de vină, am spus-o cu inima frântă și bărbia în piept, simțind cum durerea mă sufocă. Nici măcar cei care te-au adus în starea asta... Nimeni. Tu singur ai fost responsabil pentru faptele tale, dar chiar și înainte de moarte, ai ales să faci rău, în loc să îți găsești liniștea. Te odihnești mai bine acum, știind că sufăr?

        Am scos un șervețel din geantă, ștergând-mi ochii și suflându-mi nasul, încercând să mă liniștesc, deși fără rezultat.

       — Am încercat să fiu mereu aici pentru tine, chiar am făcut-o! Dar de data aceasta, nu pot să te iert. Cel puțin, nu acum. Dumnezeu să aibă milă de sufletul tău.