Alexander

Capitolul XI

        Panda era mulțumit de ceea ce făceam. Ne-a vizitat într-o seară și a adus o ladă plină cu sticle de bautură. Vodka și whisky, ne-am făcut cu toții praf până la trei dimineața. Știam cât sunt de imprudent dacă merg cu motorul acasă, însă Stalin mi-a întins subtil un bilețel pe care era scris un nume și o adresă, înainte să ies. Știam ce aveam de făcut și cum alcoolul îmi dădea curaj, m-am dus singur, beat și pe motor până la adresa respectivă. Era încă unul care se împrumutase pentru jocurile de noroc și deja eu începeam să mă satur de același tipar. Blocul de garsoniere era într-un cartier sărăcăcios, plin de mizerii pe jos și cu spațiul verde bătătorit. Am parcat motorul în fața blocului, am scos bastonul telescopic de sub șezut și am intrat, interfonul fiind stricat. Mi-am blestemat toate paharele băute, pentru că eram nevoit ca să urc până la patru și deja eram amețit, dar am făcut-o până la urmă. Am numărat de două ori ușile și m-am oprit în fața celei corecte, am desfăcut bastonul dintr-o mișcare, am inspirat adânc și i-am tras un picior, făcând-o să se lovească puternic de perete.

       — Hai că asta a fost ușor, am mormăit.

        O duhoare stătută de mâncare stricată și subraț nespălat m-a lovit din prag, semn că omul meu era pasăre de noapte. Hiberna ziua în casă, în întuneric, era dezorganizat și probabil avea și alte preocupări nu tocmai sănătoase și legale, iar noaptea ieșea pentru a-și procura marfa și a pierde toți banii pe care îi are, sau nu, pe jocurile de noroc. Așa trăiau ei, scursurile societății. Din datorii, împrumuturi și alte căcaturi. Nu aveau familie, nu aveau prieteni pentru că în cercurile lor, oricine ți-ar lua banii și marfa din buzunar înainte să apeleze numărul de urgență, dacă te-ar vedea întins pe jos. Nu aveau un scop în viață sau anumite norme. Trăiau zi de zi după același tipar și ziua se gândeau doar la cum o să câștige noaptea, în timp ce au pe limbă euforia de moment pentru care plătesc o viață.

        Băiatul deja era în picioare, într-un tricou alb și boxeri, cu părul ciufulit, ochii ieșiți din orbite și mâinile ridicate, în semn de predare.

       — Nu ai și tu un bec aici? L-am întrebat, arătând cu bastonul spre tavan și el se întinse repede, apăsând întrerupătorul de pe perete. Mi-a părut imediat rău că l-am întrebat, pentru că lumina bruscă și puternică îmi deranja al naibii de tare ochii.

       — Frate, nu vreau probleme..., scânci el, dar mi-am dat ochii peste cap și gestul meu îl făcu să înghită în sec.

       — Doamne, mai schimbați și voi replicile, am oftat, frecându-mi ușor baza nasului cu degetul mare și arătător. Ok, uite cum stă treaba. Sunt beat mort, dar chiar și așa, te nenorocesc legat la spate. Cu mâinile. Legate la spate, voiam să zic, înțelegi tu, am fluturat bastonul, încruntându-mă. Deci, uite cum vom face: eu te desfigurez puțin, iar tu faci pe dracu' în patru și îi plătești datoria lui Stalin.

       — Nu, te rog! Hai să ne înțelegem! Se panică el și chiar nu înțelegeam de ce am venit aici, acum, când tot ce îmi doream în momentul ăsta era să dorm trei zile neîntrerupt.

        Sau să vomit.

        Două fete au apărut în prag și ne-au privit uimite. Adevărul e că ușa spartă și noi vorbind în difuzoare la ora asta nu era ceva tocmai normal.

       — Spectatorii vor să facă parte din show? Le-am întrebat rânjind și au dispărut instant. Revenind, am spus, întorcându-mă spre ținta mea. Vinde un rinichi. Am auzit că sunt plătiți bine.

        L-am lovit o dată cu bâta peste umăr, iar acesta se chirci de durere, urlând. Încă una peste spate, și cu siguranță nu mai dormea nimeni acum în clădire.

       — Uite, ia-o ca pe o favoare. Ai o viață de căcat, te autodistrugi lent. Poate chestia asta îți va deschide ochii.

       — Du-te dracu'! Mârâi el și am ridicat sprâncenele, uimit.

        Am răzemat bastonul de un fotoliu și am mers spre el, prinzându-l puternic de haine și lipindu-l de perete. L-am lovit cu toată puterea în maxilar și el a încercat să mă prindă de talie, ca să mă doboare, însă i-am dat un pumn în coaste care îi tăie respirația.

        — Aron? Se auzi o voce speriată în spatele nostru și deși nu îmi pronunțase mie numele, stomacul mi se strânse dureros și un nod imens mi se formă instant în gât.

        Nu m-am întors. Îmi era frică, pentru prima dată în seara asta. Frică pentru că ea mă văzuse așa. Îmi văzuse și această parte, de care nu știa nici unul dintre cunoscuții mei. Frică pentru că nu avea ce căuta aici, la ora asta, dacă nu însemna ceva important acest Aron pentru ea. Și ținând cont că băiatul avea păr șaten și ochi albaștri...

        Se apropie repede de el, privindu-i rănile și încercând să îi examineze fața, în timp ce el o respingea, mormăind că e bine. Mă privi șocată, cu ochii ei frumoși și mari, iar rușinea dansa goală și extrem de lasciv în fața mea.

       — Sima? Șopti ea și Aron o privi încruntat. Ce cauți aici? Ce naiba se întâmplă?

       — Am câteva datorii, Isabel. Nimic grav, o să le plătesc.

       — Câteva? Parcă nu mai făceai asta! Se răsti spre el și băiatul se așează în fund, pe pat, apăsând-și buza cu un colț al tricoului.

        Isabel veni în fața mea și nu îmi plăcea deloc cum mă privea. Ură, dezamăgire, tristețe, toate astea pe rând sau împreună. Nu mai conta. Tocmai îi snopisem fratele în bătaie.

       — Să înțeleg că tu cu asta te ocupi? Mă întrebă grav și pur și simplu o priveam, fără a ști ce anume să îi spun. Își scoase portofelul din geantă, în timp ce mă întreba: cât trebuie să îți dea?

        Scoase toți banii pe care îi avea acolo, întinzându-i spre mine.

       — Nu vreau banii tăi, Isabel, am spus.

       — Are vreo importanță dacă sunt de la mine sau de la el? Contează asta pentru tine, atâta timp cât pui mâna pe ei?

       — Nu îmi vorbi așa! Am ridicat vocea, nervos. Nu eu l-am băgat în căcaturile astea!

       — Crezi că nu știu? Se răsti, încruntată. Însă de la el mă așteptam!

        Cuvintele ei au durut mai rău decât dacă Aron ar fi reușit ca să mă lovească și am făcut un pas spre ea, dar Isabel îmi puse o mână peste piept, oprindu-mă. Atingerea ei mă înfioră, dar faptul că mă respingea mă întrista groaznic.

       — Duhnești. Și nu te mai apropia de mine, vreodată!

        Isabel puse banii pe noptiera de lângă pat, făcu un schimb rapid de priviri cu Aron, care nu avea nici o remușcare pentru că sora lui îi salvase pielea din nou, iar apoi trecu pe lângă mine de parcă nici nu eram acolo. Mi-am luat bastonul și am ieșit în urma ei, însă ea deja urcă într-o mașină și porni în viteză.

        Cum pula mea repar eu asta acum?