Alexander

Capitolul XI

        Ok, știu că eu am sfătuit-o pe Maia ca să îi spună tatei, dar nu mă așteptasem ca ea să îl târască la propriu după ea pe Adam până la ai mei acasă! Și din câte am înțeles, a primit și o mamă de bătaie ca să nu plece cu mâna goală. Nu știam dacă să râd sau să-mi fac griji, dar Maia spusese că totul e bine. Oricum, cireașa de pe tort a fost cererea în căsătorie. Nici ea nu știa că se mărită, a aflat când Adam îi ceruse tatei binecuvântarea, printre șuturi în fund. Acela a fost momentul când am râs în telefon până m-am sufocat, Maia amenințându-mă că îmi închide în nas dacă nu mă potolesc. Dar parcă îmi imaginam întreaga scenă și totul era și mai amuzant.

       — În orice caz, am spus oftând greu după porția de râs, nu credeam că voi spune asta vreodată, dar felicitări! Nu credeam că s-a născut bărbatul care să te ia.

       — Sincer? Nici eu, râse ea. Dar asta înseamnă multe pregătiri și știi cât de mult îmi place mie să mă ocup de chestii siropoase.

       — Începe cu ce e mai ușor, i-am propus.

       — Asta o să fac. Cel puțin, sper, oftă. Aparent, Adam mai are rude și vom merge la ei prima dată.

       — Stai puțin, m-am încruntat. Adam are ce? Și tu doar acum ai aflat?

       — Nu sunt foarte apropiați. A stat puțin la ei când era mic și acolo s-a rupt totul.

        Nu voiam să îi sparg tocmai eu bula de fericire acum că singurul bărbat pe care l-a iubit vreodată s-a întors și se mai și mărită cu el, așa că am lăsat-o baltă. Dar nu mă simțeam confortabil pentru că el nu îi spusese asta, mai ales că se știau atât de puține lucruri despre trecutul său. Sau prezent. Dar, pe de altă parte, îl înțelegeam. Nu e ușor să crești cum a crescut el, să fii marginalizat și să te bazezi pe propriile puteri întreaga viață, fără a avea pe cineva care să te susțină măcar. Bănuiesc că toate astea l-au făcut să ridice niște ziduri în jurul lui și să îi fie greu ca să se deschidă în fața oamenilor. Maia este ea o apucată aproape fără suflet, din moment ce se joacă cu morții toată ziua, dar are suficient cât să îi schimbe viața.

        Și parcă vestea ei m-a băgat și pe mine în priză. Dacă ea poate, eu de ce nu? Până la urmă, eram pe picioarele mele, iubeam cea mai frumoasă fată și la naiba dacă nu, parcă îmi venea așa o idee să mă însor!

        Oh, Doamne, simt ceva! Cred că îmi e rău de la stomac... cred... oh, nu, sunt bine! Slavă Domnului!

        Cuvântul ăsta avea un efect negativ asupra mea. Păi nu m-a făcut pe mine tata burlac pe viață? Cum o să mai plângă săracele fete în urma mea, dacă mă retrag de pe piață! Numai că avem o problemă, mă doare fix în fund de toate femelele!

        Doamne, ce-am ajuns! Acum doi ani mi-aș fi plâns de milă. Dar Isabel a știut exact ce și cum să-mi facă pentru că uite-mă, îndrăgostit pe viață și fără antidot. Iar partea cea mai tare? Îmi plăcea la nebunie asta! Deci da, cred că o să cumpăr un inel. Așa, preventiv. Nu ne grăbește nimeni, nimeni nu spune că trebuie să mă... leg instant. Pur și simplu să fie acolo. Să îl văd pe mâna ei și să știu că îmi aparține, că oricât de nebun aș fi, ea rămâne a mea.

        Isabel Sima.

        Îmi plăcea cum sună.

        M-am îmbrăcat frumos, am îndesat câți bani am putut în portofel și am urcat pe motor, oprind în fața celei mai mari bijuterii din oraș. Femeia pe la vreo treizeci de ani, machiată, coafată și îmbrăcată impecabil mă privi din cap și până în picioare cu dezgust, de parcă tocmai a vomat în gând. Ce-i drept, arătam ca un vagabond, cu blugii mei negri rupți în genunchi, teneși cândva albi, dar prăfuiți și geaca de piele. Mi-am plasat rânjetul specific în colțul buzelor și am pășit plin de încredere până la tejgheaua din sticlă.

       — Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? Mă întrebă femeia, care avea un ecuson cu numele "Maria" atașat de cămașă. Zâmbetul ei era doar de fațadă și eu am rânjit și mai larg.

        Cred că mă voi distra puțin.

       — Bună... Maria, i-am spus numele, citind de pe ecuson. Aș vrea să cumpăr un inel de logodnă pentru iubita mea. Ce îmi recomanzi?

        Faptul că o tutuiam o făcu să strâmbe din nas, dar nu spuse nimic. Merse la una dintre vitrine, răsuci o cheie și scoase una dintre tăvile acelea buretate pline cu inele. O puse în fața mea, privindu-mă precaută și încercam să nu chicotesc.

       — Avem aur alb, galben, roz, cu diamant, safir sau rubine, depinde de ce anume preferă.

       — Cred că e o avere aici, am spus cu ochii la inele și expresia ei speriată mă făcu să îmi ascund cu greu valul de râs care amenința să iasă.

       — Pro... Probabil, se bâlbâi, cu ochi mari, apoi îi îngustă când își dădu seama că fac mișto pe seama ei. Dar, bănuiesc că trebuie să vă arăt ceva mai de buget, continuă cu un ton răutăcios și ofensat.

        Am admirat replica, dar m-a și călcat pe nervi. Am scos portofelul care plesnea din buzunar și l-am așezat pe tejghea.

       — Arată-mi ce ai mai special.

        Atitudinea ei se schimbă brusc. Automat, femeia cu greață în suflet deveni femeia caldă și dispusă să te ajute cu orice ai nevoie, cu adevărat de data aceasta. Puse tava la loc, merse la unul dintre dulapuri și tot cu o cheie, deschise pentru a lua o cutie roz pudrat, simplă și elegantă. O așeză în fața mea și îi ridică capacul. Înăuntru, un inel din aur cu o piatră în formă de lacrimă și de aceeași culoare ca și cutia, tronă în mijloc, strălucind subtil.

       — Acesta este cu totul special, zâmbi femeia conspirativ. Confecționat din platină, piatra este cea care îi oferă unicitate. Se numește Morganite, are o nuanță rose și este din soiul Beryl, la fel ca și Smaraldul verde. Calitatea acesteia este cvatruplu de "A", ceea ce înseamnă cea mai înaltă calitate cunoscută a acestei pietre.

        L-am luat între degete, l-am examinat și am știut că este ce trebuie. Că e special și frumos, exact ca și ea. Dar, cum încă mă mânca limba, am întrebat-o foarte serios:

       — Vindeți și în rate?

        De data aceasta, nu m-am mai putut abține și am început să râd cu poftă.

       — Îl iau, am spus printre chicote. Card, te rog.

        Am plecat din bijuterie extrem de mulțumit de mine, cu un zâmbet larg la gândul că o voi face și pe asta și cu inima bătându-mi puternic în piept. Mai rămânea doar să găsesc momentul potrivit.