Alexander

Capitolul XV

        Bineînțeles că a păstrat copilul. Nici nu mă așteptam altfel, doar e o luptătoare. În ziua în care a fost lăsată acasă, tata a dus-o direct la ei, fără discuții. Și nici ea nu s-a împotrivit. Iar Bebe, Marin și Stalin au venit cu flori și cadouri, iar Marin căra un imens ursuleț din pluș. Maia îi cunoștea, însă nu foarte bine, așa că am apreciat mult când m-au sunat și au întrebat dacă pot să treacă pe aici. Au intrat toți zâmbitori și stângaci, iar Isabel chicoti când văzu gașca de ratați. Au dat pe rând mâna cu tata, care cum avea loc.

       — Ne bucurăm să vedem că ești bine, îi spuse Stalin, oferindu-i buchetul imens de trandafiri roz.

       — Vă mulțumesc tare mult, le zâmbi și Maia, surprinsă, luând florile în brațe.

       — Acesta l-am luat după măsura lui Bebe, făcu Marin un semn din cap spre ursuleț și am râs toți.

       — Nu fii rău! Îl dojeni ea. Îl poți așeza lângă fotoliu, te rog? Merg să pun florile într-o vază. Sau în cinci.

       — Ți-am luat și ciocolată! Strigă Bebe în urma ei. E preferata mea!

        Am dat din cap, rânjind, i-am furat un sărut lui Isabel și le-am făcut semn să se așeze.

       — Băieți, vă e foame? Cu ce vă servesc? Îi întrebă mama bine dispusă.

       — Doamnă, fără supărare, cu orice aveți. Nu suntem băieți pretențioși, spuse Marin și mama dispăru în bucătărie, tocmai când Maia se întoarse.

       — Merg să o ajut, spuse Isabel și dispăru pe urmele mamei.

        — Domnule Sima, cum o mai duceți? Îl întrebă Stalin pe tata.

       — Aș putea spune că îmi trăiesc bătrânețile liniștit, dar aș minți. Sunt încă tânăr și frumos, își mângâie ușor barba, deci sunt pe val.

       — E la dietă, se auzi vocea mamei din bucătărie. Începe mereu de mâine.

        Încă o tură de râs și Marin își drese ușor vocea, apoi o privi pe Maia și zâmbind în coltul buzelor, spuse:

       — Sper să nu fie prea repede... dar am auzit că ești singură.

        Toți am amuțit. Eu și băieții am schimbat priviri uimite și amuzate, apoi am fost atenți la tata, care își îndreptă poziția, privindu-l cu mare atenție, de parcă era cel mai interesant om pe care îl întâlnise până acum. Maia în schimb ridică o sprânceană, zâmbind.

       — Tocmai am ieșit din spital.

       — Știu, se fâstâci el. Dar... ești singură, nu?

       — Și gravidă.

        Privirea lui Marin era uimită și pierdută totodată, dar parcă un declic se produse în mintea lui și continuă conversația:

       — Nu contează asta. Oricum îmi doresc o familie mare.

       — Scuză-mă că intervin, spuse tata. Am uitat să îți spun două chestii despre mine. Pot să fiu de treabă și să beau cu tine cot la cot, sau pot să te ridic de pe fotoliu și să te zbor pe geam cu un șut în fund. Depinde cât de excitat ești.

        Marin mă privi de parcă îmi cerea ajutorul, dar am ridicat din umeri, încrucișându-mi brațele la piept.

       — Scuze, dar e soră-mea. Tata te ține, eu ți-o tai.

        Toată lumea a râs pe seama lui, în timp ce el ridică amândouă mâinile în semn de predare, cu un zâmbet nu prea convingător, privindu-l pe tata pe furiș cu o anumită teamă. Mama și Isabel au salvat situația, venind cu platourile cu mâncare, care au fost golite la scurt timp după ce au fost aduse. Priveam în jur și aveam senzația că am făcut primul pas spre normalitate. Da, va urma un proces greu, dar cât timp aveam familia și prietenii aproape, știam că vom trece și peste asta cu bine.

        Mereu un om este capabil să treacă peste orice greutate îi apare în cale, ușurința cu care o face depinde foarte mult de cât de tare îl afectează problema respectivă. Un lucru personal va avea nevoie de mai mult timp pentru a fi reparat, uitat sau acceptat, dar un timp îndelungat nu înseamnă niciodată.

        O priveam pe Isabel, cu mâinile în buzunar și strângeam inelul în pumn. Era atât de frumoasă, cu privirea aceea albastră de care m-am îndrăgostit, cu buzele ei roz și pielea fină, încât aproape mă durea. Când va fi momentul potrivit? Când se vor termina toate astea? Am nevoie de o zi anume pentru a iubi? Am nevoie de aprobarea cuiva pentru a face următorul pas? Trebuie să îmi tot amân fericirea, deși asta mă costă liniștea și, foarte curând, sănătatea mentală?

        Am scos mâinile din buzunare, mi-am îndreptat poziția, am tras adânc aer în piept, simțind nevoia acută de a fuma vreo trei țigări înainte de a face asta și am spus tare:

       — Isabel Trif!

        Se făcu liniște și toți ne-au privit când pe unul, când pe celalalt, întrebători. Ea rămase nemișcată pe scaun, lângă mama.

       — Ce am făcut? Întrebă și am rânjit, amuzat de nevinovăția cu care puse întrebarea.

       — Mă tot gândesc la gestul ăsta de mult timp, calculez zile și momente, aștept clipa perfectă, dar parcă mereu îmi dă cu virgulă și m-am săturat, înțelegi? Am privit-o în ochi când am vorbit și i-am văzut pe ai ei mărindu-se, uimiți. Adevărul e că te iubesc și nu înțeleg ce mama naibii mi-ai făcut, dar mi-ai dat lumea peste cap. M-ai făcut să descopăr o versiune a mea de care nici nu știam că există și acum, nu mă mai văd altfel. Nu mă mai văd fără tine.

        M-am apropiat de ea, trecând pe lângă Stalin care aproape mă luă în brațe, în încercarea de a-mi face loc.

       — Scuze, mormăi.

        M-am pus într-un genunchi în fața ei, deschizând pumnul între noi. Inelul era acolo, acum mai frumos ca niciodată.

       — Ce... faci..., întrebă ea gâtuită.

       — Isabel, vrei să fii soția mea?

       — Te rog, spune da! Șopti tata cu o voce subțiată, de parcă și-ar pune o dorință, dar l-am ignorat.

       — Nu!

       — Ce? M-am încruntat. De ce?

       — Pentru că... ești tânăr!

       — Și tu ești, mi-am dat ochii peste cap.

       — Dar..., oftă, apoi întinse mâna și îmi cuprinse obrazul în palmă. Tu ai fost obișnuit mereu să fii liber. Spontan. Eu sunt doar o semi-țărăncuță căreia îi place în casa veche a bunicului și iubește liniștea de acasă.

       — Nu înțelegi, am zâmbit. Am făcut asta suficient. Lângă tine m-am maturizat, am simțit acea căldură pe care nici cluburile și nici ieșirile nu mi-o oferă! M-am săturat de viața aia, Isabel! Iar fără tine nu accept să merg mai departe. Te rog, acceptă să fii a mea și promit că nu ne grăbim. Doar... fii a mea.

        Mi-am ținut respirația la final, simțind în același timp că rămân fără aer. Nu țin minte să fi fost atât de emoționat vreodată.

       — Da! Șopti cu lacrimi în ochi, iar toți au explodat în urale și aplauze.

        Aveam un rânjet cât mine de mare pe față când i-am pus inelul pe deget și, spre mulțumirea mea, îi venea perfect. I-am sărutat mâna, buzele, obrajii, fruntea, ca mai apoi să o iau în brațe și să o strâng la pieptul meu, unde acum știam că va rămâne o viață.