Alexander

Capitolul VIII

        Nu știam adresa unde mă chemase, era undeva la marginea orașului, pe o stradă plină numai de case, care aveau curți mari și iarbă înaltă. Mergeam încet, simțind cumva că motorul meu, pardon, al tatei, făcea prea mult zgomot în toată liniștea asta. Dar am văzut-o la un moment dat într-una din curți. Care era imensă, apropo. În dreapta era casa iar în stânga un garaj mare și vechi, din care se zărea jumătate dintr-o mașină veche, dezmembrată pe alocuri. Un bătrân lucra ceva la ceea ce fusese odată aripa dreaptă, iar Isabel, în tricou și salopetă din blugi, cu părul împletit în spic, îi întindea bătrânului ustensilele de care avea nevoie. Amândoi erau murdari din cap și până în picioare.

        Ei, drace, la asta nu m-am așteptat!

        Am strigat un "hei" și ea îmi făcu cu mâna, venind spre mine și deschizându-mi poarta ca să pot intra cu motorul.

       — Bine ai venit la reședința familiei Trif! Mă întâmpină Isabel, zâmbind larg.

       — Tatăl tău? Am întrebat-o, arătând spre bătrânul care tocmai se ștergea pe mâini inutil, cu o cârpă murdară.

       — Bunicul. Și te avertizez, citește oamenii dintr-o privire.

       — Cum spui tu, am rânjit, punând piedica motorului și apropiindu-mă de bărbat. Bună ziua, l-am salutat, apoi am întins mâna. Eu sunt Alexander.

        Bătrânul îmi strânse ferm mâna:

       — Iar eu am o pușcă de vânătoare.

       — Nu e prima dată când aud asta, am rânjit, însă el continuă să mă privească serios, pe sub sprâncene și mi-a pierit și mie întreg cheful de glume.

        Într-o zi, poate ar trebui să iau de bune toate amenințările astea.

        Mi-am dres glasul, simțindu-mă stânjenit și Isabel spuse în cele din urmă:

       — Tată, noi mergem înuntru, ca să învățăm. Dacă ai nevoie de ceva, strigă-mă.

       — Înveți? Cu el? Arătă cu un gest al capului spre mine.

       — Da. Ai încredere, zâmbi ea.

       — Am încredere în tine, se răsti bătrânul. În el nu am!

        Isabel chicoti și îmi făcu semn ca să o urmez. I-am aruncat o ultimă privire bărbatului, înainte să intrăm în casă.

       — Parcă nu era tatăl tău, i-am spus.

       — Nu e, oftă. Dar m-a crescut, așa că pentru mine e mai mult decât bunicul meu.

        Deși mă mânca limba ca să aflu mai multe, am observat că subiectul o întristează, așa că am lăsat-o baltă momentan. M-am așezat la masă, iar Isabel dispăru câteva clipe în altă cameră, pentru a se schimba. Era o casă veche, dar îngrijită, cu perdele brodate și sobă solidă, parchet pe jos și mobilă din lemn vopsit. Nimic ieșit din comun și totuși, atât de apropiat de cuvântul "acasă".

        Fata se întoarse schimbata în blugi și tricou, cu un braț plin de cărți și caiete, pe care le trânti pe masă:

       — Deci, cu care vrei să începem?

        Îmi citea, explica, arăta schițe și îmi punea întrebări, pentru a fi sigură că am reținut. Mă punea să îmi notez ideile principale și revenea unde eram nesigur. Dar, cum eu mă numesc Marco Alexander Sima, bineînțeles că nu am reușit ca să stau cuminte în orele de meditații. La un moment dat, ea se ridică și se aplecă peste masă, pentru a lua unul dintre caiete, iar eu mi-am schimbat ușor poziția.