Alexander

Capitolul XVI

        Nu ne-am grăbit, am luat relația pas cu pas, am profitat de fiecare zi ca să ne cunoaștem mai bine și după șase luni, a venit și ziua nunții noastre.

        Da, probabil că ne-am grăbit puțin.

        Dar nu am simțit nici măcar o clipă asta. Voiam să avem ceva al nostru, unde să ne simțim cu adevărat acasă, iar imediat după cererea în căsătorie, Isabel înțelese că urma să fie o Sima, deci tot ce aveam eu îi aparținea și ei. Deci, și banii. Așa că ne-am pus pe renovat casa bunicului său, pentru a ne muta după luna de miere, și acum arăta mai bine ca niciodată. Avea terasă și fațadă din lemn, șemineu, geamuri mari și late, iar lemnul în diferite nuanțe pământii era predominant chiar și în interior. Isabel atârnase luminițe peste tot și privirea ei când am terminat a fost neprețuită. Casa avea suflet, iar iubirea noastră îl menținea înflăcărat. Nu mai povestesc de nopțile împreună, care mă țineau pe mine cu flacăra sus de cum intram în dormitor. Sau în baie. Sau în bucătărie. Nu de alta, dar ne-au promis o mobilă de calitate superioară și ce mod mai bun de a o testa aveam?

        În orice caz, acum eram în Biserică, îmbrăcat la patru ace, așteptând ca ea să apară. Nu mai aveam răbdare, preotul era prea sobru pentru euforia pe care o simțeam, sfinții pictați pe pereți aveau o privire prea aspră. De parcă cu toții știau ce am făcut noi înainte de cununie și acum mă judecau.

        Ei, și ce? Dacă dădeați și voi de o femeie adevărată, nu mai ajungeați aici, ascultați la mine!

        Orga a început să cânte și mi-am reluat poziția, privind curios spre ușile deschise. Toți invitații s-au ridicat și s-au întors și ei. Tata, îmbrăcat la patru ace și mândru ca un păun păși înăuntru alături de Isabel. Frumoasa mea Isabel, femeia mea superbă, persoana care în clipa asta, doar pentru că apăruse așa aici, acum, mă îngenunchiase total. Rochia ei de mireasă fusese un mare mister până acum și înțelegeam de ce. Materialul alb și spumos era superb, corsetul dantelat la fel și două mâneci transparente, brodate manual, îi acopereau subtil brațele, lăsându-i totuși umerii goi. Ea era răpitoare, iar  eu eram total vrăjit. Când tata ajunse lângă mine, doua lacrimi mari i-au curs pe obraji și am clipit de câteva ori, crezând că nu văd bine.

       — Ești bine? l-am întrebat.

       — Da, da, își șterse el repede lacrimile, apoi luă delicat mâna Isabelei, care îl ținuse de braț până atunci și i-o sărută, punând-o într-a mea. Sunt tare mândru de voi! Vă iubesc!

        Și cu asta, se întoarse și își ocupă locul lângă mama, care îi întinse un șervețel, zâmbind blând.

        Slujba fusese sobră, la fel ca și preotul, și nu o dată mă mâncase limba ca să intervin. Dar am întâlnit privirea mustrătoare și ușor amuzantă a Isabelei, așa că i-am demonstrat că pot să fiu și cuminte. Măcar astăzi. Când a venit timpul ca să ne spunem jurămintele, pentru că am vrut și un astfel de moment, a început ea:

       — Poate că ar fi fost frumos să povestesc cum ne-am îndrăgostit la prima vedere, însă noi nu am avut așa ceva. Dar poate chiar asta ne face atât de speciali, zâmbi, privindu-mă doar în ochi și iubeam din tot sufletul momentul ăsta. Nu știu ce am văzut la tine la început, Sima, pentru că nu am avut absolut nimic în comun. Dar când două persoane se potrivesc, depășesc legile firii, chiar și logica în sine. Acum văd totul. Îți văd fiecare gest pe care îl faci ca eu să fiu fericită, îți iubesc vocea care îmi aduce atâta liniște, acum văd ce om minunat ești și totul a prins sens de când sunt cu tine. De parcă ceva a lipsit până acum, iar acel ceva erai tu. Îți jur să te iubesc întreaga viață și indiferent ce ne așteaptă după.

        Oamenii au aplaudat, emoționați, și a venit rândul meu. Simțeam un nod în gât, dar eram fericit. Așa că mi-am certat inima în gând și am început:

       — Dacă m-ai fi întrebat acum ceva timp, aș fi răspuns că ești o belea pe capul meu. Dacă mă întrebi acum, îți spun că ești o belea dulce, frumoasă și inteligentă, de care nu mai vreau să scap niciodată! Tu nu știi, dar i-am promis bunicului tău că voi avea grijă de tine. A fost prima persoană care a văzut inelul de pe degetul tău, iar zâmbetul pe care mi l-a oferit îl întreci doar tu. A crescut o femeie pe care o văd soția și mama copiilor mei, o femeie care merită să îi aduc aminte zi de zi cât e de specială. Și asta am de gând să fac, Isabel. În fiecare zi, și noapte, nu m-am putut abține și i-am tras cu ochiul, te voi face mândră de mine și îți voi demonstra că în mintea și sufletul meu e loc doar pentru tine.

        Dacă Isabel mă privi cu ochi mari când am început să vorbesc despre bunicul ei, acum plângea de-a dreptul. Își șterse lacrimile cu buricele degetelor pentru a nu-și strica machiajul, încercând emoționată ca să se abțină. Preotul încheie ceremonia și am ieșit din biserică în aplauzele tuturor.

        Petrecerea fusese memorabilă și ținuse până spre dimineață. La un moment dat abia așteptam să ajungem acasă și să o dezbrac de rochie, pentru a vedea ce e dedesubt. Iar când în sfârșit s-a întâmplat asta, și scula mea devenise cea mai fericită din lume. Mai avea un corset sub cel al rochiei, dar foarte subțire și transparent. Chiloții din dantelă aveau portjartier, prins de ciorapii albi cu bandă din dantelă. Eram în al nouălea cer! Am întors-o cu spatele și am mușcat-o de fese, apoi i-am dat o palmă peste una dintre ele, făcând-o să geamă.

       — Isabel Sima, am spus cu voce groasă, acum ești proprietatea mea. Și am de gând să îmi îndeplinesc câteva fantezii cu tine în... dimineața asta.

       — Oh, spuse ea, oftând când degetele mele ajunse între picioarele ei. Bine de știut.

        Și am făcut-o. Am dus-o în culmile plăcerii și m-am oprit la limită de câteva ori, până când amândoi tremuram transpirați de dorință. Însă finalul fusese minunat de exploziv și amiaza ne prinse dormind goi sub cearceaf, ea jumătate peste mine, și cu picioarele încolăcite. Dacă nu ne trimitea stomacul semnale de alertă, nu ne trezeam nici atunci.

        Luna de miere am petrecut-o în minunata Santorini, iar Isabel se îndrăgosti iremediabil de clădirile albe cu acele cupole albastre, de scările înguste și străduțele pline cu flori. Când am ajuns acasă, i-am promis că vom reveni și la anul. Ea mă corectă și spusese că doar peste doi, deoarece un bebe are nevoie de multă atenție în primul an.

        Și eu tocmai am câștigat premiul cel mare la emisiunea: "Cum să închizi gura unui bărbat!"

        Eram uimit, șocat, în extaz și totuși, neîncrezător. Auzisem și eu pe la televizor că sunt tot felul de tratamente și intervenții, nu credeam că un copil vine atât de ușor, dar ea mi-a explicat că nu mereu se întâmplă astfel. Am fost sută la sută convins doar când am ajuns la ecograf, iar Maia a fost în al nouălea cer că fetița ei, Ema, va avea o verișoară.

        Marta Sima.

        Renunțasem la curse și la afacerile ilegale. Cineva trebuia să preia afacerile tatei la un moment dat, așa că i-am cerut să mă angajeze. Eram un bărbat care oricâți bani ar avea în cont, era conștient că tot ce are mai de preț îl așteaptă acasă, după ce deschidea ușa. O soție superbă, care de cele mai multe ori avea în brațe cea mai frumoasă fetiță din lume. Acum înțelegeam toate modurile în care masculii din familia Sima se simțeau bărbați în totalitate. Ce îi făcea atât de fericiți, încât radiau și la bătrânețe. Pentru că indiferent de nebunia genetică, știm să iubim cum rar mai fac păpușile Ken din ziua de astăzi. Știm să luptăm când inima ne bate pentru ceva, sau cineva. Știm să mergem până la capătul pământului când ne fixăm un țel și nu ne întoarcem decât atunci când l-am atins. Noi, bărbații Sima, suntem apucați, orgolioși, tupeiști, aroganți, nerușinați, periculoși, dar hotărâți, sexy, inteligenți, atrăgători, neînfricați, loiali și orice femeie ar vrea să ne ia acasă.

        Și modești, desigur.

        Pentru că acesta e efectul Sima.

*** Sfârșit ***