Alexander

Capitolul XIII

        M-am întors la Isabel, dar nu era nimeni acasă. Vopseaua și pensulele erau abandonate lângă gard și poarta era încă ușor întredeschisă, ceea ce nu era deloc un semn bun. Am sunat-o, iar vocea ei șoptită mă făcu să mă încrunt.

       — Alexander, oftă ușurată. Ești bine?

       — Da, sunt... bine, am expirat cuvântul, alungând orice gând acum din minte. Sunt la tine, dar nu e nimeni aici.

       — Sunt la spital, spuse cuvintele parcă cu ultimele puteri. Bunicul a suferit un preinfarct. Este stabil acum și îmi dau voie să mai stau cu el.

       — Etajul și numărul.

       — Alex, suntem bine. Nu ar trebui să stai cu ai tăi acum?

       — Nu sunt de prea mare folos acasă, deocamdată. Vin să stau cu tine.

        Și m-am bucurat că am făcut-o. Isabel se cuibări în brațele mele, plângând în liniște câteva minute și eu nu am încercat să o calmez. Avea nevoie să se descarce. Bunicul ei era stabil, dormea și își primea medicamentele intravenos, printr-o perfuzie. Dar nu era complet în siguranță. La vârsta lui, episodul putea să se repete oricând, mai ales dacă nu urma tratamentul pe care medicul urma să i-l prescrie la externare.

        La final de zi, ne-am dus să mâncăm ceva și apoi la apartament. În nici un caz nu voiam să o las singură și eu aveam nevoie de ea mai mult ca niciodată. Încă nu îi spusesem de Maia și ea nu întrebă. Probabil nu voia să fie indiscretă, dar la câte griji își făcea pentru bunicul ei, nu îi lipseau altele în plus. Rămase într-un tricou de al meu și chiloți, iar eu doar în boxeri. Mi-am trecut o mână peste ea și am tras-o lângă mine, lipindu-i spatele de pieptul meu. Voiam să o simt aproape, să mă liniștească mirosul pielii ei și pentru prima dată de când dormeam împreună, nu aveam de gând să o ating. Nu sexual. Mi-am băgat nasul în părul ei și am inspirat adânc.

       — Alex?

       — Hm? Am mormăit pe jumătate adormit.

       — Știu că în weekend e petrecerea de logodnă a Maiei, dar dacă bunicul nu se face bine...

       — Știu, iubito. Știu, am spus blând. Stai liniștită, da? Nimeni nu se va supăra.

       — Mulțumesc, șopti.

       — Te iubesc.

***

        Până la urmă au ales să țină petrecerea, ținând cont că invitaseră deja lumea. Aveam o stare ciudată, iar în ciuda faptului că toți se simțeau bine, familia noastră încă era în priză. Nu exista nici un suspect, cazul nu evoluase deloc și oricât am încercat să ne detașăm, pentru Maia, tocmai Maia era principala noastră grijă. Iar în timp ce cuplul vorbea cu invitații, atingeam în treacăt cu vârfurile degetelor inelul din buzunarul de la piept. Îl scosesem din cutie și îl purtam cu mine peste tot, gândindu-mă că voi simți când va fi momentul potrivit pentru a-l arăta și a face pasul cel mare. Însă acum, în mijlocul tuturor evenimentelor recente, acea clipă părea mult prea îndepărtată.

        Bunicul era conștient când am ajuns eu la spital. Zâmbi cald când mă văzu și i-am strâns mâna bărbătește.

       — Cum vă simțiți? L-am întrebat, așezându-mă pe un scaun, lângă Isabel.

       — Puternic ca un cal! Strânse el din pumni, chicotind.

       — Se vede. Parcă ați întinerit cu câțiva ani! Am glumit și eu, iar el râse.

       — Trebuie să o conving și pe ea de asta, arătă spre Isabel. Își face prea multe griji.

       — Pentru că te iubesc, explică ea blând.

       — Sunt bătrân, Isabel. Dacă Dumnezeu mă vrea lângă el, cine sunt eu ca să mă opun? Iar când se va întâmpla, știu că te las pe mâini bune, îmi zâmbi și nu îmi venea să cred cât de tare mă încălzeau pe dinăuntru vorbele lui.

       — Vrei puțină carne de pui? Îl întrebă ea pentru a schimba subiectul. Sau îți aduc niște fructe?

       — Carne de pui, te rog, ceru bătrânul.

        Isabel dispăru în bucătăria care era la câteva saloane distanță, pentru a o încălzi. Rămași singuri, bunicul spuse:

       — Mulțumesc că îi ești alături. Dacă nu ai fi tu, ar rămâne singură.

       — O iubesc, am spus. E firesc. Și vă lasă acasă în câteva zile, sunt sigur că ve-ți fi ca nou curând.

       — Oh, nu, nu, nu! Dădu el din mână, zâmbind trist. Corpul meu e slăbit, dar sufletul e epuizat de-a dreptul. Nu știu cât timp mai am și sincer îți spun, am și obosit. Aron mi-a dat bătăi de cap prea mult timp, Isabel încă era mică și avea nevoie de mine, dar acum... acum simt că pot să mă odihnesc liniștit. Promite-mi doar că vei avea grijă de ea.

        Am băgat mâna în buzunarul blugilor și am scos inelul, ridicându-l puțin pentru a străluci în lumina razelor de soare care intrau pe geam.

       — Știu că acum nu e momentul, dar cu prima ocazie vreau să îi pun lumea la picioare.

        Bătrânul se lăsă pe spate, zâmbind mulțumit, iar eu am băgat înapoi inelul în buzunar tocmai la timp, pentru că Isabel se întoarse cu mâncarea.

        A doua zi, asistenta îl găsise fără suflare, cu o urmă subtilă de zâmbet pe față.

        Nu pot descrie în cuvinte durerea lui Isabel în timp ce îi pregătea toate cele necesare. Puteam doar să îmi imaginez cât de greu este ca să rămâi singurul în viață din familia ta, dar era recunoscătoare bunicului pentru tot ceea ce făcuse pentru ea. Pentru momentul în care a luat-o sub aripa lui, devenind pentru el mai mult o fiica decât o nepoată, pentru educația primită toți anii aceștia, pentru grija și iubirea lui necondiționată. Și a plâns, știind cât de mare va fi dorul, dar a zâmbit printre lacrimi, conștientă că oamenii ca el ajung doar în locurile verzi, în care sufletul e liber și durerea e ceva de care îți amintești mult prea vag. Locuri în care sunt și bunicii mei.

        Am convins-o să ne mutăm împreună în apartament, cel puțin o perioadă. Știam că nu va renunța la casă și nici nu voiam, dar nu știam nici cum să îi propun ce aveam în minte, ținând cont că nu o cerusem încă. Așa că am deschis subiectul complet întâmplător într-o seară, la cină:

       — Ce ai spune dacă te-aș ajuta să renovezi casa bunicului tău?

        Isabel se opri o secundă, mă privi cu ochi mari, apoi spuse:

       — Alex... El avea câteva economii, dar nu acoperă așa ceva. Tot ce strângeam, acopereau în mare parte datoriile lui Aron. Iar eu trebuie să termin facultatea anul acesta, nu pot să muncesc atât de mult încât să acopăr cheltuielile.

       — Isabel, te ajut eu. Oricât de superior ar suna și îmi pare rău pentru asta, dar banii nu sunt o problemă.

       — Nu pot să accept, dădu din cap. Nu vreau să îți fiu datoare și da, accentuă ultimul cuvânt, e vorba și despre asta Alexander, pentru că știi foarte bine că nu aș accepta fără să nu îi înapoiez.

       — Suntem un cuplu, Isabel, m-am lăsat pe spate, oftând. Și avem ceva timp împreună. Nu poți doar să accepți și să îmi mulțumești?

       — Nu. Îmi pare rău, își mușcă buza de jos, dându-și o șuviță de păr șaten după ureche.

        Am strâns din dinți, încordându-mă. Dar știam că trebuie să am răbdare, însă din câte am verificat ultima dată, răbdarea nu e deloc punctul meu forte!